Florin TomaFlorin Toma
16.10.2015

Sacrul și petecul

Motto: Relaţie asupra călătoriei ce o am făcut cu viaţa aiurea

Este aproape un poncif constatarea că – pe lângă strălucirea maiestuoasă a victoriilor (victoria asupra inerţiei, victoria supra Urâtului, victoria asupra prejudecăţilor, victoria asupra abnormului…etc.) – Arta e obligată, uneori, să-şi consemneze la activ şi eşecuri. Peste care însă e musai să treacă îngăduitoare şi concesivă. Din simplul motiv că doar ei i-a înmânat Dumnezeu certificatul de excelenţă. Astfel că, oricâte înfrângeri i s-ar da să suporte („de etapă”, cum spun intervaliştii, adepţi fanatici ai tranziţiei… deşi, din partea cealaltă vin scepticii, care spun că nimic nu e mai durabil ca provizoratul!), Arta, dovedind clemenţă şi înţelepciune, n-are voie să se împiedice de un insucces, de o nereuşită. Ba, mai mult decât atât, doar ea este în stare să fac,ă din aceasta, o fabulă axiomatică. Cu o morală de luat aminte şi de ţinut minte.

Pe de altă parte, Arta, oricare ar fi ea, chiar şi descriptivă, n-are haz dacă nu conţine şi un covor epic pe care să se aşeze – confortabil, firesc şi natural – omenescul. Ca pildă. Sau, cum zicea Mircea Eliade, „o situaţie umană exemplară”. O situaţie pe care – prin capacitatea ei ostensibilă de a crea o paradigmă normativă – trebuie s-o replasăm în sacru. Acolo unde, aşteptând să fie deificate, stau înghesuite, de-a valma, claie peste grămadă – ca într-un bric-à-brac al istoriei omenirii – toate aproape-miturile existenţei noastre. Ontice.

Intrarea în regimul de urgenţă sacră a Artei este, în acelaşi timp, şi un act de educaţie generală, o necesitate care face parte din acel „vast proiect social non-ideologic de emancipare şi maturizare a personalităţii umane” (H.R. Patapievici – „Partea nevăzută decide totul”), de care, astăzi, din păcate, ne aducem aminte din ce în ce mai rar. Adică, ceea ce, cândva – aproape în illo tempore! – la greci a fost paideia, iar la romani humanitas. Dar, pentru că, nu-i aşa?, educaţia culturală a ajuns astăzi un exerciţiu social de improvizaţie, efectuat în fugă, pe colţul mesei, fără reperele morale şi istorice ce ar asigura continuitate, ci doar pe criteriile (e prea mult spus!) vesele, iresponsabile şi aleatorii ale divertismentului, Arta este coborâtă la „rangul” de ersatz. De înlocuitor. Ţine loc de pretenţii, nu cultivă. Doar mimează catharsisul, nu-l trăieşte.

Educaţia frugală (adică puţină şi simplă, inconsistentă şi rudimentară!) este poate una dintre cele mai periculoase maladii ale spiritului, care-l deformează, îl contaminează, îl corupe, îl subminează în asemenea măsură, încât pseudo-arta ieşită de sub „teascurile” lui are gust (la consum, fireşte, căci consumerismul este astăzi dictatorul cel mai iubit al părţii aşa-zis frumoase a teritoriului societăţii umane!), deci, are gust nu de ambrozie, nu de vin parfumat, ci de aguridă.

Educaţia pe sponci (şi, implicit, atitudinea de dispreţ faţă de Artă!) nu construieşte nimic, nu edifică un sistem moral, nu produce emoţie culturală, nu are caracter mnemotehnic, nu reproduce memoria ancestrală. E caducă. E sterilă. E rece ca marmura unei cripte. Nu e haina de gală, nu face parte din garderoba oficială, nu se regăseşte printre veşmintele împăratului, e doar un petec. Dedus din celebra – comică, dar, în acelaşi timp, şi tristă – aporie cu „anteriul lui Arvinte”…

Prin urmare, un foarte bun prieten – unul dintre maeştrii venerabili ai picturii contemporane – mi-a spus la telefon, după ce mă asigurasem că e bine sănătos după această vară mânios-calorică, deci, mi-a spus: – Vino pe la mine, am să-ţi arăt ceva! Vreau să te plictisesc cu ce am lucrat în ultima vreme. Nota bene: Amicul este de o vivacitate stranie, care-şi tratează dispreţuitor şi cam de sus octogeneza(!). Are o nesfârşit de neobosită pasiune pentru „meseria” sa, pentru menirea sa – pictura – pe care, dintr-o datorie aflată mai presus de uman, o încearcă şi o înfrumuseţează în fiecare clipă. Nu stă locului deloc. Chiar şi când se odihneşte, ţine lângă el „caietul cu viziuni”. Pentru orice eventualitate. Fiecare clipă este pentru el nu efemerida frivolă (şi tot timpul regretabilă!) a Timpului, ci o mică eternitate pentru a-şi justifica harul. Eternitatea de întreţinere…. De aceea, când, într-un mesaj, spune „ultima vreme”, pentru el asta înseamnă „tot timpul”!

Şi mai e ceva la el. Cu cât avansează în vârstă (dovedeşte o vitalitate absolut uluitoare, parcă se întăreşte pe zi ce trece, în timp ce unii dintre congenerii săi suferă de enervante maladii tremurătoare, vizibile sau nevăzute, iar alţii, şi mai ghinionişti, nu mai sunt deloc, el pare din ce în ce mai viguros, robust, mai vânjos, mai verde!), deci, am observat că devine şi mai meticulos, şi mai grijuliu, şi mai atent cu fiecare coală, cu fiecare caiet – le înseriază, le datează cu cifre romane, le semnează metodic, încet, fără grabă – parcă pentru a le salva de la un iminent viitor dezastru. Sau poate se salvează pe el! Să se ştie că sunt ale lui. Proprii. ID-ul lui. Codul himeric personal. Că el le-a născocit, că ochii lui le-au observat, că mâna lui le-a aşezat astfel pe planşă. Aşa a văzut el lumea, copacii înfloriţi din parc, cerul de primăvară, toamnă sau iarnă, florile din glastră, ghivecele cu plante de la fereastră, legumele de pe masă, lumina ce intră pe geam (şi foarte, foarte puţine, ba chiar deloc apariţii umane!… asta spune tot despre vitalismul egocentric al artistului). Altfel spus, sunt, toate, amprentele sale indelebile, sigiliile cu care îşi autentifică Opera. Deci, nu pierde nici un moment să nu-şi înregistreze, conştiincios ca un arhivar şi scrupulos ca un caligraf, fiecare semn pe care-l lasă pe hârtie. În urmă.

Aşadar, cândva, pe la începutul acestei veri, artistul-erou al acestei întâmplări – dacă-i zicem snoavă sau fabulă, nu greşim prea mult! – trecând întâmplător, pe stradă, pe lângă o cutie de carton, a observat ieşind din ea, la lumină, colţul unei foi îngălbenite ce părea a fi făcând parte dintr-o partitură. S-a aplecat şi, dând capacul la o parte, a descoperit pur şi simplu o mină de aur. Un teanc de caiete ce conţineau tipărite partituri generale şi ştime (pe secţiuni de instrumente). Intacte. Foarte bine conservate, deşi, după calitatea şi culoarea hârtiei, păreau destul de vechi. Şi, pe loc, i-a venit o idee.

A luat cu el aceste caiete şi a chemat un prieten priceput „în ramură”, ca să le desluşească. Acela a conchis că era vorba de o operă modernă, de la începutul sec. XX, iar caietele reprezentau întregul „arsenal” al acestei lucrări. Din păcate, nu a putut identifica titlul sau autorul acesteia, însă pentru eroul nostru, acest amănunt nici nu mai avea importanţă. El deja imagina în cap muzica fiecărei partituri. Cu reprezentarea ei grafică fabuloasă. Cea mai potrivită. Şi ce a făcut? A copiat la xerox fiecare pagină şi apoi – unele dintre ele le-a mărit ca dimensiuni, ajungând până la 60×90 – şi le-a pictat! Exact, le-a pictat. Le-a folosit ca suport pentru o serie care încă nu are un nume. Un titlu (i-ar fi plăcut ca acesta să fie chiar cel al operei muzicale, dar, din păcate, nu-l ştie!).

Aproape trei sute de lucrări (de diverse dimensiuni) au ieşit din mâinile lui, ideograme bine dimensionate (care lasă loc suportului vizual al portativelor!), himere încărcate cu note muzicale, fantezii involte de păsări stilizate, siluete de copaci sau de plante nervurate, eflorescenţe policrome spectaculoase, studii de intervale de culoare întreruptă pe portative, apoi, aripi de înger, pene de aripi de înger … Adică tot ceea ce, exact în clipa când punea pensula pe partitură, muzica de acolo, de jos, necunoscută, ascunsă de note, de aşezarea lor pe portative, melopeea aceea pe care el n-o putea descifra (şi nici nu o va putea recompune, în veci!), dar o simţea pulsând înlăuntrul lui, mărturiseşte că îi dicta mâinii sale unde, cum şi cât să pună vopseaua. Un sincretism miraculos şi flămând între două plăci tectonice de sacru, între muzică şi pictură, la care mulţi artişi şi muzicieni cred că visează şi treji.

11989286_956419827714200_958820054_o

După ce m-a „plictisit” (cum zicea el în chemarea telefonică!), timp de două ore, hrănindu-mi conştiincios stupefacţia, de la o planşă la alta, l-am întrebat: – Buuun, şiii? Acum?… – aşteptând să-mi numească locul expoziţiei

A zâmbit misterios. Apoi, mi-a explicat. Îşi vedea lucrările expuse fie în foaierul Sălii Palatului, fie la Ateneul Român, pe durata celor 20 de zile ale Festivalului „George Enescu”. Era un raport perfect justificat, o conjuncţie magică, pe de o parte, între notorietatea artistului şi aceste incinte hiper-muzicale, iar, pe de altă parte, la fel de nemaipomenită ar fi fost şi sugestia îngemănării dintre semnul muzical şi semnul grafic.

Febril şi visător, prietenul meu mi-a povestit că trecuse în mod impresionant de toate barierele birocraţiei şi biruise toate redutele administrative. Izbândise marea ispravă: să ajungă cu proiectul la asistentul unui subaltern al principalului assistant manager al unuia dintre directorii festivalului. Care, probabil, copleşit de grandoarea şi importanţa evenimentului sau dintr-o splendidă ignoranţă în ceea ce-l privea pe domnul petent (asta e soarta artistului: să se prezinte mereu cu o petiţie!), a respins propunerea, cu binecunoscuta formulă: „Lăsaţi-ne numărul de telefon, că vă sunăm noi. Vă mulţumim!”. Şi n-a mai sunat… Am plecat, promiţându-i că voi încerca şi alte căi.

În câteva zile, am reuşit, prin intermediul poştei electronice, să vorbesc cu directorul respectiv (pe care-l cunoşteam). Mi-a spus că, într-adevăr, sunt interesante lucrările (îi trimisesem şi câteva fotografii!), dar că nu poate face nimic în legătură cu ele. Cel mult, poate să vorbim cu Muzeul Enescu, dacă ar fi cumva interesat să le expună.

Morala: Părăsind sacrul, trecând şi dincolo de profan, dăm peste un monument pe cât de radios, pe atât de meschin. Este imaginea-simbol a epocii noastre. Petecul!