Nicolae Manolescu 
În Editura Allfa, Alex Ştefănescu a publicat două cărticele (nu pun nimic peiorativ în diminutiv: e vorba, pur şi simplu, de cărţi sub 100 de pagini) dintr-o serie intitulată Eminescu, poem cu poem. Primele două sunt consacrate poemelor Luceafărul şi, respectiv, Călin (file din poveste). Vor urma alte trei în care va fi vorba de Scrisoarea III, Venere şi Madonă, Rugăciunea unui dac, Cugetările sărmanului Dionis, Melancolie, Floare albastră, Doina, Împărat şi proletar, Glossă, Epigonii şi O, mamă.
Am citit toate aceste analize în diferitele reviste în care au apărut. N-am citit însă nici un singur comentariu la vreuna din ele. Pe clapa copertei, autorul menţionează mirarea unora privind rostul de a mai scrie despre Eminescu şi, încă, într-un fel original. „Doamne fereşte, numai originale n-aş vrea să fie comentariile mele”, exclamă el ironic. E o pietricică în ograda eminescologilor care, prin dorinţa de originalitate cu orice preţ, au reuşit să ne îndepărteze de marele poet. „Iniţiativa mea critică s-ar putea numi întoarcerea la text. Să citim încă o dată, cu atenţie, poeziile lui Eminescu şi să încercăm să înţelegem prin ce anume ne farmecă”, precizează Alex Ştefănescu în acelaşi loc. Precizarea mi se pare foarte bună. Alex Ştefănescu va fi remarcat, ca şi mine, de altfel, în Istoria critică, de exemplu, că examenul operei poetice a lui Eminescu a părut dintotdeauna a întoarce spatele textului. Comentarii vechi şi noi, unele devenite clasice, au tratat cel mai adesea poeziile doar în măsura în care ilustrau o teză generală. Tipologia romantică, bunăoară. Aşa au procedat, după Al Doilea Război, Edgar Papu şi Ion Negoiţescu. La rândul lui, în anii 1930, G.Călinescu le-a descris tematic şi a luat în răspăr, ca bun crocean ce se afla, o eventuală perspectivă stilistică. Tudor Vianu, interesat de arta prozatorilor, n-a arătat aceeaşi preocupare şi faţă de arta Poesiei lui Eminescu, micul lui studiu din 1926. Printre rarele excepţii, se numără Dimitrie Caracostea şi câţiva lingvişti, a căror abordare e mai curând semantico-stilistică decât critică.
Ceea ce Alex Ştefănescu nu spune este că lipsa de ecou a comentariilor lui eminesciene s-a însoţit de obişnuitul nostru folclor critic, care constă, delicat vorbind, în a strâmba din nas. Ce face el n-ar fi, vezi bine, critică adevărată. Nu numai că este critică adevărată, dar ea redescoperă într-o manieră simplă şi eficace farmecul textului poetic eminescian. E un fel de Eminescu povestit copiilor, care n-au apucat să-l citească, şi deopotrivă adulţilor, care au uitat să-l citească. Comentariul lui seamănă cu jocul pisicii cu ghemul de lână, ca să recurg la o comparaţie de tipul celor îndrăgite de criticul însuşi. Fiecare poem e un ghem, ca acela pe care pisica îl rostogoleşte şi-l răsuceşte cu labele până când se descâlceşte şi lasă să se vadă toate firele care-l compun. Criticul procedează ca pisica. Interpretarea lui, deloc pretenţioasă, este totuşi originală prin nenumărate observaţii neaşteptate şi subtile, puse în evidenţă, odată ghemul descâlcit.
Iată un singur exemplu, poate cel mai uimitor din toate. Se ştie că poemul în opt părţi Călin (file din poveste) este un soi de basm, fără motiv românesc clar (există unul străin, la care voi reveni), cu excepţia Zburătorului, care însă, în sine, e un element secundar, un basm aşadar bazat pe seducerea fetei de împărat de către un voinic care se introduce în castel şi care, după ce o lasă însărcinată, o părăseşte, ca să revină pe negândite după şapte ani, când se pune la cale o nuntă umană fastuoasă, dublată de una a furnicilor, albinelor, greierilor şi a altor zburătoare şi târâtoare de pe la noi. Spuneam că există un motiv străin. Acesta provine dintr-o legendă medievală franceză, repovestită de Roger Caillois, în care o nenumită făptură înaripată, asemenea Zburătorului nostru (remarcaţi legătura cu cea de-a doua nuntă!), pătrunde în castel, o mângâie şi o sărută pe fata adormită, dar nu reuşeşte s-o seducă, şi se mărgineşte să-i șoptească la plecare: „Cum vrei, e visul tău”. Miezul poetic constă, după părerea lui Alex Ştefănescu, în sugestia dezvirginării frumoasei prinţese, când „voinicul s-apropie şi cu mâna el rumpe” pânza de păianjen, „străvezie ca o mreajă”, în spatele căreia „doarme fata de-mpărat”. Cum să nu-i dai dreptate?
Analizele sunt simple şi clare, fără a fi simpliste, situate mereu într-un context firesc, raportate unele la altele, ca o suveică de asociaţii şi comparaţii. Nu lipsesc evocări cu caracter personal (atenţie: unele totuşi prea de tot familiare!), care împrumută comentariului critic un aer destins şi hazos, o aură sclipitoare, ca „un colb de pietre scumpe”. Eminescu, poem cu poem este o critică superior didactică, dar scutită de didacticism, pe care o recomand dascălilor de română pentru virtuţile critice capabile a le reda elevilor şi, în definitiv, tuturor cititorilor gustul lecturii fireşti a poeziilor lui Eminescu. Dincolo de toate poncifele pe care şcoala le-a absorbit dintotdeauna cu sete din eminescologie.
Nu ştiu dacă Alex Ştefănescu cunoaşte cărţile Rodicăi Marian despre Eminescu, între care o ediţie a Luceafărului şi o culegere de studii referitoare la acelaşi poem, subintitulată Text poetic integral (Eikon, 2014). L-ar fi interesat punctul de vedere al autoarei asupra analizei de text, aflat în perfectă antiteză cu al lui. E adevărat că Rodica Marian pune metodic sub lupă textul poemului, dar într-o perspectivă care ilustrează strălucit acea eminescologie pretenţioasă pe care Alex Ştefănescu o denunţă cu umor. Ce vrea să spună text poetic integral, acela care face obiectul analizei autoarei? Cumularea celor patru versiuni manuscrise şi a „poeziilor colaterale”, cum le-a numit Perpessicius, cu textul definitiv, într-un fel de supertext, capabil, după părerea autoarei, să dea cu adevărat socoteală de ideile şi de intenţiile poetice ale lui Eminescu. E, într-o oarecare măsură, ceea ce propunea Petru Creţia în încercarea lui de a reconstitui din puzderia de texte neduse la bun sfârşit poemul integral la care s-ar fi înhămat, peste puterile lui, tânărul Eminescu. Partea proastă este că acest supertext (editat în 1999 pe patru coloane distincte şi completat în Anexe cu postumele „ieşite din atmosfera marelui poem”) este o ficţiune critică şi, nici măcar, o potenţialitate. Rodica Marian trece prea uşor peste faptul că Eminescu a scris şi rescris vreme îndelungată Luceafărul, schimbând, înlăturând, adăugând şi, în fond, reinventând poemul până la a-i da acea formă care va răspunde cel mai bine geniului său poetic. Nu poţi veni acum să afirmi ritos-academic că unele din versiunile (numite tendenţios variante) la care poetul a renunţat „nu sunt cu nimic inferioare” celei definitive. E destul să le citeşti ca să constaţi contrariul. Abordarea Rodicăi Marian, ca multe altele de care eminescologia nu duce lipsă, nu ţine, propriu vorbind, de critica literară. Nici de analiza de text. Alex Ştefănescu poate sta liniştit.
Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem: Luceafărul, Editura All, Bucureşti, 2015, 88 pag.
Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem: Călin, file din poveste, Editura All, Bucureşti, 2015, 72 pag.
Rodica Marian, Luceafărul, Text poetic integral, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, 272 pag.
(cronică apărută în „România literară”, nr. 3/2016)
