Cristina Chirvasie 
Oricât de greu ne-ar fi să le auzim, oricâtă duritate poartă în conținutul lor, sunt unele lucruri care n-au voie să rămână ascunse. Și asta pentru că, pur și simplu, sunt lucruri care contează. Fapte care marchează. Răni adânci care încă supurează și pe care, atâta vreme cât suntem ființe vii și verticale, suntem răspunzători și datori să le oblojim fie și numai prin mângâierea memoriei. Istoria noastră recentă pulsează încă pe o lungime de undă perceptibilă, palpabilă și explicită prin mărturiile celor care au digerat-o, îndurat-o și asumat-o. Într-un cuvânt… trăit-o.
Istoria e o întâlnire obligatorie, iar absența noastră e impardonabilă. Chiar dacă relativismul ei poate naște debusolări în masă și crize epocale, asta nu înseamnă că avem dreptul de a o ermetiza într-o pungă burtoasă și aerată care tentează acul și iscă barosul. Ea, istoria, metaforic vorbind, seamănă cu o folie cu bule de aer cu care ar trebui să învelim omenirea. Cei care iubesc consolările se rezumă la a pocni bulă cu bulă, frământând plasticul cu un zâmbet amuzat și tâmp. Alții ripostează dezaxat la fiecare pocnet. Cei mulți, cu urechile minții astupate de zguri mediatice, nici măcar n-o bagă de seamă. Puțini însă sunt aceia care știu că există o astfel de folie și se luptă ca acele bule să rămână intacte. Asta pentru că trebuie să păstreze omenirea intactă.
Nu agreez elucubrațiile și nici nu-mi place să aștern cuvinte fără conținut. Am început altfel rândurile de astăzi pentru că subiectul e unul… altfel.
Ați auzit despre Reeducarea de la Pitești? Probabil că da. Posibil să nu… Cel mai crunt experiment de distrugere a memoriei fizice, spirituale și ființiale, o rașchetare a creierului, cum ar spune unii, s-a petrecut la o aruncătură de băț de București, într-un penitenciar construit la începutul anilor ’40, o închisoare inițial destinată deținuților de drept comun, devenită foarte curând o casă a ororilor. Reeducarea de la Pitești menită să distrugă sufletele și mințile, dar mai întâi trupurile celor închiși aici pentru motive politice (dacă faptul că ai dat bună ziua unui prieten ar putea fi un astfel de temei…) a fost cel mai teribil experiment derulat de Securitatea anilor ’49-’51, care i-a uimit până și pe comuniștii asiatici, specialiști în astfel de tehnici. Nu e nici locul și nici momentul să vă dau detalii despre această clipită istorică, devenită fenomen. Vă voi vorbi însă despre un film care nu te poate lăsa indiferent, așa cum atingerea unei răni nu te poate lăsa impasibil, asta dacă (mai) ai suflet, gândești, simți și cugeți. Filmul lansat anul trecut este un documentar semnat de regizorul Andrei Negoiță și care spune povestea unui om. Un om închis 21 de ani pentru că avea curaj. Un om nereeducabil, care a făcut Piteștiul, cum spun istoricii. Un om cu un dosar politic care conține nu mai puțin de 26 de volume. Un om ale cărui 7 cuvinte către tineri au colindat lumea. Un om care a știut să strige la început printre nuferii Deltei, apoi printre oameni și suflete. Un om arestat în cea mai neagră noapte a prigoanei comuniste, când au fost ridicați din așternutul unei lupte firești nu mai puțin de 15.000 de studenți cu care s-au ticsit beciurile Securității. Un om botezat cu numele unui… Purtător de biruință, chelar al rezistenței și vistiernic al adevărului. Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Singurul român care a găsit puterea de a lua atitudine în mod public împotriva hotărârii lui Ceaușescu de a dărâma Biserica Enei din București. Acest gest l-a costat alți cinci ani de închisoare și un dureros exil. Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugen Ionesco, Paul Goma – marii intelectuali ai exilului românesc -, Papa Ioan Paul al II-lea, Margaret Thatcher, Ronald Reagan – unii dintre cei mai importanți lideri ai lumii – i-au sărit în ajutor. Și cu toate acestea exilul american a fost o impunere a sorții și nu o voință personală.
Sursa foto: jurnalul.ro
Filmul lui Andrei Negoiță, ucenic al părintelui Gheorghe Calciu, el însuși cu o viață ca un sinopsis de lung metraj de aventuri, are meritul de a mărturisi adevărul fără digresiuni și maladrese. Zguduitor și, totodată, entuziasmant de sincer, cu un discurs nobil și bine construit, filmul lui Andrei Negoiță este un soliloc al unui nemuritor, un înveșnicit tangibil al cărui suflet rezonează cu divinul și cu umanul, în egală măsură.
Dacă ar fi să aleg un film pentru noptieră 7 Cuvinte ar fi unul dintre ele. Chiar dacă poate isca o angoasă neprielnică nopții din pricina unor secvențe picturale dramatice, filmul lui Andrei Negoiță își dezvăluie esențele treptat, așa încât aș spune că se află sub semnul celor 3R. Un film de revăzut, reîntâlnit, regăsit.
Imagine cover de pe activenews.ro
