Epicul minimalist

De n-ar fi fost deja dezmințită de atîția mari romancieri, s-ar fi putut face, măcar din bun simț, presupunerea că la un roman de peste 400 de pagini bătute e nevoie de mult epic și de mare foială de personaje. Dar grija de căpătîi a lui Petru Istrate în Australopitecul (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2024) nu e să strunească o turmă de personaje și să administreze tot felul de întîmplări și conflicte, ci să dilate cît poate o simplă propoziție: Dana îl părăsește pe Darius iar acesta iese greu din depresie, oprindu-se în pragul unui nou capitol de viață. Petru Istrate, doctor în biologie și profesor la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Tîrgu Mureș, nu e la primul roman – spun asta trecînd peste exercițiile de proză scurtă și peste studiile de specialitate. În 2016, la Eikon, a publicat Băștinașul, un roman mai puțin prodigios, dar care are destule în comun, tehnic vorbind, cu cel de acum. Pe minimalismul epic se bizuie Istrate, pe un fel de epos hieratizat în care nu atît faptele contează, cît efectele lor. Se poate chiar spune că faptele ca atare sînt anume evitate spre a lăsa cît mai mult loc reverberațiilor acestora. Ele par mai degrabă pretext de introspecții și de analize decît motivații epice. Bunăoară, evenimentul central al romanului – despărțirea de Dana, criza matrimonială cu scene – e scos de pe firul epic, rămînînd doar ecourile lui. Și alte momente suspecte de tensiune sînt sedate prin evitarea directeții lor – cum e cazul căderii din funcție a vechiului director, rămășiță a vremurilor dinainte. Exploziile epice sau psihice sînt parcă metodic ocolite, pentru a se putea face apoi cît mai multă cazuistică pe urmările lor.

Romanul, de campus liceal, începe lent, ca un jurnal organizat pe zile migălos consemnate și-n care nu se petrece nimic relevant – ore, plimbări, discuții de catedră – dar se adună un fel de pulbere presimțită a crizei spre care merg zilele primei săptămîni. Consemnările sînt atît de detaliate încît prima zi se întinde pe mai bine de 80 de pagini. Cum eposul e diluat cu metodă, spațiul se umple cu investigații de mediu – fauna de cancelarie, fauna de clasă, incursiuni în mediul social general sub forma unor schițe eseistice, în topografie și-n atmosfera mediilor prin care trece mai degrabă naratorul decît eroul. După cum zice pe copertă Iulian Boldea, „Petru Istrate explorează cotidianul prin prisma unui narator dezimplicat”, făcînd amănunțite rapoarte de mediu. Dar nu doar de mediu, ci și de caractere. Naratorul, din soiul celor care știu și ce nu știu personajele (despre sine și despre ce li se întîmplă), păstrează mersul cronologic (pînă pe la jumătatea cărții), dar cu frecvente golfuri în care detaliază fiecare cadru, nelăsînd nimic neobservat. Asta se întîmplă și cu spațiile cu valoare și funcție epică – biroul directorial, apartamentul familial, sala profesorală etc. -, dar și cu cele fără funcție, nescăpînd nimic privirii care se transformă în consemnări scrupuloase, cum e cazul acesteia aruncate spre atelierul de vulcanizare, „a cărui ușă permanent deschisă dădea spre o curte infectă, plină de uleiuri scurse pe ciment și resturi de cîrpe, stive de anvelope uzate așezate una peste alta, cu crestele tocite peste măsură” etc. Aceeași migală descriptivă e aplicată și gesturilor mărunte: dacă un personaj face o cafea, îl vedem luînd lingurița, punînd apa la fiert, vedem cîtă apă pune, cîtă cafea… E un exces de zel al privirii care nu scapă nici un detaliu, iar la nevoie sîntem instruiți savant. Nu scapă nimic nici de pe chipul ori îmbrăcămintea personajelor și nici din manevrele lor psihice. Nu totdeauna se vede efectul de atmosferă ori prestația caracterologică a acestui vraf de detalii, dar se creează impresia unui sol epic aglomerat și haotic. Mersul acestor prime zile premergătoare crizei nu e, totuși, chiar linear, căci pe firul lor se agață profiluri de personaje – al directorului, al directoarei adjuncte Carmen Sovilean, al Sarei -, fiecare cu o schiță biografică, precum și, firește, anamnezele personale ale lui Darius. Prezentul narativ e o pînză cu găuri, cu destule alunecări temporale și cu mutări frecvente ale reflectorului. Aviditatea detaliilor descriptive îl transformă și ea într-o expoziție de cadre filmice, de gravuri cam depresive (în stil neorealist italian). În orice caz, pasiunea detaliilor e atît de feroce încît depășește vigilența narativă și-l vedem la un moment dat pe Darius luîndu-și o bere din frigider (p. 77), după ce o pagină-două mai devreme constatase că nu mai avea nici o bere în același frigider. Nu sînt lăsate afară nici alunecările pe nesimțite în vis ori în alte transe, cum se întîmplă cînd fetița Lizuca îl hipnotizează ori cu alte prilejuri în care se șterge linia dintre vis și trezie. Astfel de alunecări temporale sau de nivel contemplativ sînt mult mai frecvente în a doua jumătate. Deși nu lipsesc, prolepsele și analepsele nu sînt în abuz în prima jumătate.

Darius și naratorul se împacă bine, căci adesea rolurile lor se identifică și Darius preia clandestin vocea narativă, insinuîndu-se, mai ales în episoadele de introspecție, dar naratorul trebuie să fie atent, căci personajul e un profesor cam abulic și, deși cu succes și profesional și erotic, destul de lipsit de stima de sine: „nu-l voiau prieten, doar amic, o seară, un sărut frugal, o îmbrățișare, rar o aventură de două, trei zile /…/ Se considera anost, lipsit de imaginație, inițiativă nici atît, și probabil că se plictiseau repede și îl părăseau pentru un altul, fără ca asta să îl rănească în vreun fel pe el”. Un soi de personaj „fără însușiri”, dar nu de tot. Socrii, și mai ales soacra, îl consideră, firește, total lipsit. Dar inocența lui le mobilizează, cît de cît, pe Sabina și Sara. Nu chiar într-atît încît să-l urmeze în aventura ieșirii din lume și relocării la stația de meteorologie.

A doua jumătate, de după ruptura de Dana, e mai animată epic, deși mai degrabă din tehnica narativă decît din vreun surplus de evenimente. Turația epică și cea introspectivă, analitică, sînt mai intense, încălecîndu-se una pe alta și avansînd împletit. Internarea la psihiatrie și dialogurile cu doctorul Grama deschid larg supapa introspecțiilor și Darius se autoanalizează cu aceeași migală depusă înainte în pasajele descriptive. Timpurile narative se învălmășesc acum, anamnezele sînt mai extinse și vocația barocă a devierilor devine protagonistă. Din cronologic intrăm în meandric. Ieșirea din depresie e plină de dezbateri – cu sine și cu psihiatrul Grama, devenit un fel de guru personal – și multe pagini se transformă în colocvii pe probleme situaționale. Cînd rupe firul narativ, fie spre a evoca excursiile în Bulgaria, fie spre a evoca vizitele la socri, naratorul se lasă prins de episoade și le dezvoltă destul de amplu, pînă la un fel autonomie. Dar firul revine la problema ieșirii din depresie și la cea a părăsirii învățămîntului. Chiar dacă în final Darius s-a oprit lîngă „un arbore vechi” și „a ascultat vocile pădurii o vreme”, nu e o promisiune de happy-end. „Decizia radicală”, „una din puținele din viața lui”, pare mai degrabă relativă. Cursivitatea blazată a narațiunii e lăsată deschisă și personajul e suspendat la începutul unei vieți de pustnic meteorolog. Scos cam cu forța din depresie și împins de Sabina să-și încheie teza de doctorat despre evoluție/evoluționism, Darius e lăsat mai degrabă la o răscruce de drumuri. Sau poate doar de cărări. El iese acum din tabloul social conturat cu migală și acuitate, dar nu pare a se îndrepta spre ceva salvator. Alegoria „australopitecului” ca simbol al evoluției nu-l scapă de propria inconsistență și din deruta socială. Un „erou al zilelor noastre”, așadar, prezentat prin radiografiile naratorului, într-un fel de alternanță a introspecțiilor și extro-specțiilor.