Mărturisirea bătrânului de-o sută de ani

Crimă la Torino – 24

Cele mai scumpe proprietăţi din Torino se află în zona vilei Nababului. Nu departe e cartierul vechi în care locuieşte Giovanni Nolte. Aproape de casa comisarului e o biserică din secolul al XIX-lea, cu o turlă ascuţită şi trepte late de piatră poroasă ce urcă spre pridvorul care dă în biserică. De fiecare dată când trece prin faţa bisericii, Giovanni Nolte îi admiră arhitectura, dar n-a intrat decât o singură dată, când i-a murit nevasta. Nu mai ţine minte nimic din interiorul cu pereţi zugrăviţi cu sfinţi hieratici şi naos cu bănci de lemn lustruit în ani de atâtea şezuturi. Abia de şi-l amintea pe părintele Paulino, subţire, tras la faţă, spân, fără să-şi arate vârsta, mai degrabă tinerel, deşi se născuse într-un an cu el, asta ţinea minte că-i spusese nevastă-sa. S-a mirat peste poate când a primit un semn de la părinte, prin majordomul Roberto. Adică o invitaţie să vină să-l vadă.

Nu prea ştia cum să facă. Să se ducă el la biserică? Să-i întoarcă invitaţia şi să-l cheme la un pahar de bere? Dacă părintele nu bea sau se simte jignit? Dacă se duce el, să fie la o slujbă şi pe urmă să-l aştepte? Într-o zi în care enoriaşii îşi văd de ale lor şi nu e nimeni să se mire că-l vede? Ştia că nu e nicio şansă să scape de gura lumii, în orice moment în biserică e cineva, măcar îngrijitoarea care abia îşi târăşte picioarele, dar are ochi de şoim şi urechi de iepure, nimic nu-i scapă şi probabil arde de nerăbdare să spună altora ce nu ştiu ei. N-are cum să scape de gura lumii. Aşa că mai bine se preface că nu-i pasă, se duce o dată, se închină, se mai duce o dată şi pe urmă stă de vorbă cu părintele care îşi face de treabă mai toată ziua în sacristie.

Ştii ce vrea? l-a întrebat pe Roberto.

Nu-l puteam întreba, comisare, îmi cunosc lungul nasului.

Mă duc în zori, sper să nu bat drumul de pomană, dar ştiu că stă mai tot timpul pe-acolo.

Nu prea vii în Casa Domnului, l-a întâmpinat mustrător părintele Paulino, dar cu blândeţe.

Sunt un păcătos, am multe pe cap, a admis poliţistul, lăsând în coadă de peşte vorbele din urmă, multe păcate sau multe treburi.

Important e să ai gândul cel bun, l-a liniştit părintele. În ciuda chipului tânăr, avea vorba sfătoasă şi vocea gravă de vârstnic. Când ţinea predicile, răsuna biserica şi enoriaşii îşi plecau frunţile, pătrunşi.

S-au aşezat pe prima bancă, întorşi unul spre celălalt.

Am un mesaj pentru dumneata, l-a surprins părintele pe poliţist. Dar mai înainte ar trebui să-ţi spun o parte dintr-o poveste petrecută cu ani în urmă, pe vremea războiului, nu ne născusem niciunul dintre noi doi.

E nevoie?

Eu cred că da, ca să înţelegi cum se petrec lucrurile în lumea asta. Dar şi mai înainte ar trebui să te întreb ce ştii despre Sebastiano Silvestrini.

Comisarul a căzut pe gânduri. L-a dibuit cu greu în memorie pe Silvestrini, Nolte nu ştia mai mult decât toată lumea. Un bătrân singuratic, bogat, cu podgorii şi livezi în tot Piemontul, fără copii, fără rude, înconjurat de o armată de flăcăi buni la toate care probabil aşteptau să le pice o fărâmă din moştenire şi erau în stare să facă pe dracu-n patru pentru bătrân. Îi sprijinise pe vremuri pe democrat-creştini, cerându-le să insiste pentru menţinerea legilor familiei, dar de când partidul dispăruse, refuzase să se mai implice în vreun fel. Nu încălcase niciodată legea, nu avusese niciodată de-a face cu poliţia. Nu mai apăruse în lume de mulţi ani, fusese uitat, mulţi nici nu-l mai credeau în viaţă, erau siguri că dispăruse discret, cum trăise, fără să supere pe cineva.

Mai trăieşte? a întrebat Nolte. Trebuie c-a atins suta de ani!

Mai are puţin până la sută, a spus părintele. Tot singur trăieşte, e o măicuţă care-l îngrijeşte. Îşi transmite ordinele sau rugăminţile prin ea. Nu mai vede pe nimeni, nu mai vorbeşte cu nimeni. Sunt singurul pe care l-a mai primit de şapte ani. De două ori. Prima oară, acum ceva vreme, să-mi spună că toată averea lui va rămâne bisericii şi să mă îngrijesc să se întâmple aşa. M-am sfătuit cu un notar şi toate actele sunt acum în regulă. N-am spus nimănui, nu vreau să-i stârnesc pe cei care încă lucrează pentru el şi sunt bine plătiţi. A doua oară, să-mi mărturisească un păcat cumplit. L-am ascultat şi l-am iertat. Zilele trecute m-a chemat din nou. E ca o umbră şi doarme mai tot timpul. Sigur o să se stingă curând. Am o mărturisire pe care a vrut să ţi-o dau. Numai dumitale, nimănui altcuiva. Citeşte-o şi faci cum crezi de cuviinţă. Vrea şi să te vadă, dacă o să socoteşti că merită.

Un sunet armonios de orgă l-a întrerupt.

Mă scuzi, a mai zis părintele, e mobilul. Niciodată nu sună atât de dimineaţă.

Părintele nu s-a ridicat de pe bancă, n-a întors capul să nu fie auzit, nu s-a ferit în niciun fel

E Roberto, a zis. Îmi spune că s-a întâmplat o nenorocire la vila Nababului şi pe doi dintre oaspeţi i-au dus la chestură.

(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)