Ștefan Manasia vs. Dan Sociu

Etica perplexității vs. Decupajul memoriei

Structura liricii lui Ștefan Manasia se deosebește de cea a colegului său de generație, Dan Sociu, mai întâi de toate prin estetica versurilor calofile. Astfel, versuri precum: ,,o zi albă ca o membrană/ o zi de culoarea sângelui/ pulsând în arterele albe”(ostroveni. viața și contactele¹) transmit o anumită vibrație și o simțire fragilă, organică, poezia fiind ca un organism celular care trăiește din propria sevă. La Dan Sociu, poezia este mult mai umană, mai apropiată de realitate: ,,se terminase de două zile războiul între noi/ Elena venise de la muncă/ și-și făcea în dormitor lecția de muzică pe partituri/ și eu, din bucătărie”², exprimând în general o nevoie a individului de a se extrage din lume printr-o paradoxală apetență pentru simplitatea gesturilor cotidiene.

Dacă la Manasia ,,creierul [este] din gumă de mestecat”³ din cauza apăsării lumii industriale – care exercită o presiune și o tensiune metafizică – la Sociu sunt prezente stupefiantele de toate soiurile, însă ele nu asigură ieșirea din realitate, ci o mai profundă conștientizare a condiției mizerabilisime a ființei umane. La Manasia avem în același timp și o încercare de manipulare a cotidianului prin seducția formelor gândirii: ,,pentru că mintea mea e matrix/ și gândurile-mi foșnesc în creierul tău/ fac dragoste în creierul tău/ când zbori pe fereastră/ ca un ecou”⁴. Este o etică a perplexității care lasă cititorul să își croiască singur explicații, din ce în ce mai absurde, pentru miraje ontologice: ,,creierul meu e matrix/ creierul tău e un apendix”⁵. Urcat apoi pe culmile cele mai înalte ale mirării și chestionând orice aspect cognitiv, cititorul este întors înapoi din drum prin întrebări retorice precum: ,,dacă nu vrei să cobori/ zi-ne și nouă/ ce vezi dincolo de nori?”⁶. Acest amestec de ironie și gravitate este cel care zăpăcește în cele din urmă conștiința, ajungându-se într-un punct mort al vederii lăuntrice. Manasia, fiind deci introspectiv până la ,,orbire”, reușește să răstoarne abordările clasice ale hermeneuticii, interpretarea textelor sale poetice ajungând, la un moment dat, să se închidă circular în sine ca un șarpe Ouroborus. Din arta sa poetică rămâne doar ,,bomboana năclăită a zilei”⁷ sau un reziduu, un exuviu al speranțelor deșarte de evadare din contingent. La polul opus, Sociu realizează un decupaj al memoriei printre schelele unor amintiri profund dureroase: ,,când ies uneori prin vechile guri de metrou/ ce știam prea bine mi se pare-aproape nou/ […] mă uit cum dispar stațiile vieții mele/ bezna din tunel e mai reală ca ele”⁸. Astfel, avem în față o psihologie esențială a formelor fără contur, căci memoria estompează culori și linii, deformând realitatea.

Dacă la Manasia avem prezentă introspecția exacerbată, la Sociu avem ,,externospecția” (Alfred Binet), care se definește prin: ,,orientarea cunoașterii noastre către lumea exterioară, contrară cunoașterii de sine”⁹. Externospecția face ca lucrurile exterioare să pară mai importante în banalitatea lor și ca timpul să se scurgă altfel, vederea ochiului lăuntric fiind blurată de sentimentul de micșorare al ființei în fața obiectelor care îi zgârie pleoapa cu concretețea lor.

Ceea ce au în comun Manasia și Sociu este punctul de vedere postmodern asupra poeziei: ambii autori se ,,autoproiectează continuu” (Simona Popescu) în operele lor, ca într-un labirint de oglinzi dublu reflectorizante. Simona Popescu susține că în postmodernitate: ,,ideea [este] că autorul devine un cititor al propriei ficțiuni, implicând în această ‹‹citire›› și propria viață”¹⁰. Citirea viitorului uman în ficțiune face parte din estetica receptării; prin urmare, orice act divinatoriu de această factură are ca pol de putere poziția cititorului în raport cu textul. La Manasia, viitorul este întrevăzut din sintagme precum: ,,iar ca sentiment, un cristal:/sufletul meu spânzurat(s.a)”¹¹, care descifrează forța prea mare a spiritului, care este nevoit să părăsească lumea secată de ancore ale metafizicului. La Sociu, versuri precum: ,,Totul era frumos și mistic, bântuiam prin oraș în zilele întunecate de toamnă și iarnă, prin trenuri și locuri cu oameni noi și mă simțeam ca o fantomă, postum”¹² traduc deja trecerea în starea larvară de după viață, sufletul citindu-și viitorul în atmosfera locurilor cândva cunoscute. Astfel, ,,postmodernii preferă scriitura multiplă(s.a)”¹³, prin care Eul comunică prin intermediul măștilor interșanjabile. Manasia este, pe rând, fatalist, estet, metafizic și naturalist, iar Sociu, la celălalt capăt, este ludic, asumat, mistic și nostalgic. De asemenea, aceste categorii nu se exclud reciproc întotdeauna, uneori fiind prezentă o combinație de trăiri ontologice.

Poziția cititorului despre care vorbeam mai sus (v.supra p.2), poate fi redată pictural prin tabloul lui Marc Chagall, Autoportret cu șapte degete (1913), înfățișat mai jos (v.infra fig.1):

Figura 1 – Autoportret cu șapte degete de Marc Chagall (1913)¹⁴

Cititorul își fabrică propria imagine de sine prin lecturile pe care le strânge, prin grila de lectură acumulând în spate lumi alternative de semnificații, tot așa cum un colecționar de artă se plimbă, în cele din urmă, prin propria galerie. Prin imersiunea în lumea ficțională, cititorul devine o ființă hibridă, ,,cu șapte degete”, dacă păstrăm expresia lui Chagall, fiindcă acolo el nu aparține cu adevărat niciunui univers: nici celui real, dar nici celui imaginar (în întregime).

În lumea lui Manasia, hibridizarea cititorului se produce prin ,,hemoragia stelară”¹⁵ a ,,literelor din steroizi”¹⁶, aceste sintagme ducând cu gândul la o artificializare a orizontului simbolic, încărcat de o energie supramundană. Personajele care populează această lume, desprinse din anima, sunt: ,,prietenii ei strălucitori/ ca niște felii de mango/ tăiate cu maceta”¹⁷. Pentru a interpreta această formulare bizară, vom apela la ancorarea postmodernismului în istorie, fiindcă, așa cum spune și Carmen Mușat: ,,Înainte de a fi un ‹‹animal metaforic››, omul este o ființă istorică, profund ancorată în epoca sa, cu un destin încă mai marcat de apartenența temporală decât de cea spațială”¹⁸. Postmodernismul este o epocă cu conflicte rasiale germinale, prin urmare, am putea vedea în versurile citate o agresivitate latentă, descinsă din ,,pulsiunea de moarte” (Freud) a omului trecut printr-o istorie prea sângeroasă.

În lumea lui Sociu avem prezentă o furie mocnită pentru Celălalt, ținută în frâu de nevoia de aparențe impusă de societate. Vedem o pronunțată iubire de sine în versurile: ,,numai când suferi te iubești/ ți-e milă de tine”¹⁹, declanșată de instincte masochiste. Universul ideatic al poetului este, așadar, infectat de patologii, atmosfera mizerabilisimă venind și dintr-o exacerbată preocupare pentru paria societății – oamenii fără adăpost.

Sigmund Freud afirma că în mod obișnuit, nu suntem siguri de nimic la fel de mult ca de sentimentul propriului sine, al propriului nostru Eu. Acest Eu ne apare ca fiind autonom, uniform și clar delimitat de orice altceva. Cercetarea psihanalitică a fost cea care ne-a arătat prima că aceasta era o amăgire, că, de fapt, Eul se extinde către interior, fără vreun fel de limite clare, într-o entitate inconștientă pe care o numim Se²⁰ și pentru care joacă rolul de fațadă, ca să spunem așa²¹.

Astfel, Sociu este aproape sută la sută sigur de percepția sa asupra realității în descompunere, realizând o deconstrucție pe piese a climatului omului de rând, care este obligat să accepte în viața sa ruine ale trecutului care fac tranziția spre un viitor încă și mai sumbru.

Motivul central al poeziilor din Uau par a fi trenurile a căror mișcare descrie spaima eului pentru acest viitor incert și accelerat: ,,mi-era foarte somn și mereu adormeam/ într-un tren peren, de neoprit, legănat/ într-o noapte eternă, în pernă, la geam/ de somn, foarte somn, ca de somn înecat/ cădeam în somn”²². Somnul pare a fi un simbol thanatic, al trecerii Dincolo, într-o dimensiune a ,,inconștientului colectiv” (C.G. Jung), dar întunecat și plin de traume încă nevindecate. Căderea continuă poate fi un indiciu al căutării perpetue a unui sens pentru existența insipidă a insului postmodern.

Cultura postmodernă este caracterizată, de altfel, de ceea ce Robertson numea ,,paradigma nostalgică” și care consta în: ,,ideea istoriei ca declin; sentimentul pierderii unității; sentimentul pierderii expresivității și spontaneității; sentimentul pierderii autonomiei individuale”²³.

Așadar, ceea ce mai remarcăm aici este o atitudine depresivă comună atât lui Sociu, cât și lui Manasia, dar și postmodernilor în general. Putem merge până acolo încât să afirmăm că seva fragmentarismului poetic se trage din sentimentul decăderii ontologice (?) O lume care singură se năruie nu mai are nevoie decât de un scurt impuls pentru a se prăbuși cu totul, iar lumea postmodernă se află într-o perpetuă mișcare se dezintegrare a formelor realității la diverse niveluri; nici Manasia și nici Sociu nu remediază asta prin lirism, ci mai curând amplifică…Aceasta deoarece rolul poetului de acum nu mai este să construiască, ci să distrugă, bucată cu bucată, ce a mai rămas din ,,lumile posibile”…

În concluzie, Ștefan Manasia și Dan Sociu sunt mai degrabă diferiți ca viziune și tehnici utilizate, însă mesajul transmis este, în esență, același: chiar dacă aderăm la o etică a perplexității sau ne mulțumim cu un decupaj al memoriei, ceea ce facem cu toții este, în final, să deconstruim orizonturile cândva familiare pentru a ne repoziționa față de noua realitate; una a structurilor eterogene și în continuă tranziție.

Bibliografie:

1. Bibliografie primară:

Manasia, Ștefan, Etica grunge. Suntem generația extincției. Poeme alese (2003 – 2023), Editura Cartier de colecție, nr.50, Chișinău, 2023.

Sociu, Dan, Uau, cu ilustrații de Ioana Drogeanu, Editura Polirom, Iași, 2019.

2. Bibliografie secundară:

***, Cultura în epoca postumanismelor, coordonator Mihaela Constantinescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 2006.

Freud, Sigmund, Civilizația și neajunsurile ei, traducere din limba engleză de Irina Brateș, Editura Vellant, București, 2022.

Mușat, Carmen, Frumoasa necunoscută. Literatura și paradoxurile ei, Editura Polirom, Iași, 2017.

Popescu, Simona, Autorul, un personaj, Editura Paralela 45, Pitești, 2015.

Stevens, Anthony, Jung, traducere de Oana Vlad, Editura Humanitas, București, 1994.

Surse web:

https://www.fotoprinter.ro/autoportret-cu-sapte-degete-marc-chagall.html, link accesat la data de 26 ianuarie 2024.