Covorul roșu persan - Literatura de azi

Viața mea de mai bine de câțiva ani era o miriște care înțepa de fiecare dată când mă dădeam jos din pat însă acum părea că încolțea și un covoraș roșu, de mătase se întrevedea încet, încet. Pășeam cu grijă, nu doar să nu-l trezesc pe Tiberius, ci mai ales să nu mă rănesc în rămășițele nopții. De la o vreme visam numai morți, cunoscuți sau nu, iar ei se țineau după mine ca o trenă, erau parte din carnea mea toată ziua, nu se desprindeau decât a doua noapte când erau înlocuiți de alții. Totuși aveam noroc cu efortul fizic care, de unele dăți, extrem de obosită fiind, mă prăbușea într-atât de mult și adânc, undeva în locuri greu accesibile, unde nici măcar un mort nu mai reușea să mă învie. Visele prelungeau realitatea și mă simțeam exact ca punctul din simbolul yin și yang, mă mișcam când colo când dincolo, mica trezire în viață, mica moarte în vis. Apoi mai era vara, care și ea se întinsese pe stradă și nu mai pleca, se lăbărțase ca o pată de cerneală pe sugativă, până la mine, strada pe care locuiam era atât de îngustă încât nici vântul nu pătrundea, așadar copacii nu se mișcau niciodată, deși la știri vedeam copaci căzuți, pagubele imense mă speriau însă furtuna nu ajungea la ferestra mea, parcă eram în alt oraș, în altă lume.

Desigur, viața începea de la prima oră, când încă nu se lumina și întunericul acela bezmetic ca o pâclă de dificultăți și probleme încă mă ținea în plasa lui. Numai lumina spăla, întâi fereastra, apoi podeaua, exact în același ritm mereu, apoi ajungea la masa unde scriam, urca firesc de la picioare, la mâini. Se oprea o vreme precum pisica tigrată, curioasă și doar, doar o băgam în seamă. Dar nu aveam timp, scriam, pe mâini razele începuse să se joace așa cum felina se joacă cu franjurii de la perdea, până la urmă îi rupea. La fel făcea lumina, până la urmă mă zgâria și-mi dădea sângele, din același motiv bine știut, lipsa de atenție. Spre prânz urca pe față, mai blândă, de data asta luam o pauză de câteva minute, 5, 10, poate 15, simțeam nu doar cum pielea se întindea, mai ales timpul se dilata și uitam cât am stat cu capul pe spate. Dar nu avea niciun rost să-mi amintesc, nu mă controla nimeni, aveam libertatea deplină a unei zile de vară care se vărsa chiar pe masa mea.

Aș fi putut scrie: Pe proiectile ale trecutului rămase neexplodate puteam călca oricând, dar am renunțat, viața vs. câmp minat mi se părea clișeu, cel puțin eu în mintea mea îl utilizasem des. Tiberius încă dormea. Dormea în lumea lui, într-o larghețe care se citea pe fața lui întinsă, în afara vieții, în afara morții, suspendat undeva în timp și spațiu, în acel loc accesibil doar lui. Mereu pierdea nopțile la televizor uitându-se la filme, meciuri, ascultând muzică, avea pentru asta tot felul de sateliți instalați pe acoperiș, astfel încât nu exista zi să nu aibă ceva în direct din Australia, din America, trebuia să fie în timp real cu viața sportivă de pe planetă deși el nu practica niciun sport. Îl priveam și el era singurul zid prezent în casă, pe măsură ce scriam pereții se pierdeau ca plăcile de faianță ale un rachete în spațiu. Mintea mi se golise de corp, de clădiri, tot ce simțeam erau chipul meu în bătaia soareleui și fața relaxată a lui Tiberius. Atât mai rămăsese în jurul meu din tot cartierul, poate din tot orașul. Capetele noastre erau poate niște planete care acum se formau din pământ, din carne, din iradieri, limpeziri, cine știe ce procese chimici aveau loc în acest spațiu imens. Acum ar trebui să decid dacă continui acest text ca roman sau ca eseu, oricând pot schimba macazul, liniile de cale ferată le văd în jurul meu în toate părțile, sunt doar un depou de unde de mâine pot clarifica un traseu. Nu știu dacă îmi place jocul acesta de-a Dumnezeu dar aici ajung de fiecare dată, la această ultimă sau primă stație, nu-mi este clar ce este acest triaj, cert este că nu e o stație oarecare, e un fel de alpha și omega. Nu știu dacă s-o termin definitiv cu scrisul sau să scriu cartea, cartea aceea încă în travaliu. Aceasta e dilema fiecărei dimineți, mă trezesc doar cu gândul la ness, apoi mâinile involuntar se duc spre laptop, deschid o foaie albă și începe dezastrul. Tiberius dă semne că se trezește, foarte somnoros și iubitor, noapte îl calmează și-l duce în străfundurile ființei, în îngerimea lui, după care încet, încet se umanizează, vrea și el un ness, omletă, salată sau ce-o fi. Eu spre deosebire de el, am avantajul că sunt om de câteva ore, el încă levitează, mă îmbrățișează cu ochii închiși. „Noaptea ești o ființă extraordinară!” – i-am spus, iar Tiberius privea agitat în jur, parcă, parcă dădea să se șteargă, în netrezirea lui credea că este ceva de rău. Pe masă era un cuțit și o fructieră cu portocale, ne-am așezat unul în fața celuilalt și am început să despicăm. Sucul mi se prelingea pe degete, l-am șters încet, noaptea la fel, cu izul ei dulce, se ștergea de la sine și ea.