„Ce ai mâncat de-ai crescut așa mare?”

Prin ochii lui tăticuț (8)

Debutul săptămânii trecute s-a petrecut sub cupola întâlnirilor mele cu Tudor, vechi prieten din copilărie, coleg de clasă și de palier, la bloc, la Cugir. Am fost foarte buni prieteni multă vreme, apoi ne-am regăsit după mulți ani, iar ce ne unește în prezent, dincolo de amintirile frumoase, este dragostea pentru un București pe care îl vedem cam cu aceiași ochi. Drept care, atunci când Tudor m-a anunțat că este disponibil trei din cinci zile, pe malurile Dâmboviței, am răspuns prezent și am planificat mental cum să facem pentru a petrece un timp cât mai de calitate împreună.

Pentru marți ne-am propus o scaldă la Therme, dar care s-a concretizat abia miercuri, căci marți era închis. Mi-am dat întâlnire cu Tudor la Decathlonul din Băneasa și, cum nimic nu este la voia întâmplării, Vladi s-a ales cu o bicicletă foarte drăguță, chiar dacă la mâna a doua, la o treime din prețul suratelor noi, aflate pe rafturi.

Am reconfigurat traseul și am ajuns la Texas, în Regie, unde am jucat bowling. Ne-am oprit, desigur, și la o pizza în faimosul complex studențesc, ca apoi să mergem fiecare pe drumul lui.

Acasă am mai prins o jumătate de oră cu copiii care m-au primit extrem de bucuroși. Miruna și-a lipit de două ori capul de piciorul meu. Ei, mai zi ceva? M-au pus să fac onomatopee, ceea ce a fost la fel de amuzant, mai ales pentru ei, apoi Roxana i-a băgat la somn, misiune întotdeauna grea, extrem de solicitantă.

A doua zi am pornit din nou cu Tudor spre Therme și de data aceasta ne-a ieșit. Am ajuns la Galaxy unde am petrecut trei ore de relaxare, alunecând prin tobogane acvatice sau înotând, ori chiar stând printre bule terapeutice afară în timp ce ploua. Am ajuns acasă și din nou bucurie, dar și dorință de a prelungi momentele, atât din partea mea, cât și a copiilor.

Iată că a venit și joi, când i-am luat eu de la grădiniță, drept „recuperare” și, la un moment dat, pentru că au început să verse suc pe covor, în mod intenționat, am schimbat tonul și privirea, iar Miruna s-a supărat rău. S-a dus în camera lor să plângă și mai amuzant, drăguța de ea, a fost faptul că atunci când am chemat-o să plângă în sufragerie, unde eram eu și Vladi, a venit, chiar dacă ceva mai bosumflată. Până la urmă, totul a trecut cu bine și s-a întors mămica providențială, care a stins toate dorurile.

Vineri, mari diferențe n-au fost. I-am luat tot eu, am stat în curte, Miruna s-a dat în leagăn, apoi ne-am dus sus și ne-am uitat la cântecele și desene.

Sâmbătă, după tradiționalul curs de teatru, Vlad și-a început cariera de biciclist, cu ceva emoții și o căzătură minoră chiar la intrarea în Cișmigiu, dinspre Valter Mărăcineanu. Era o rampă de pe care a ținut morțiș să se propulseze direct pe aleile parcului, iar eu încă nu apucasem să-i explic care e treaba cu frânele. N-a fost nimic serios, așa că am pornit la drum.

Și două ore nu ne-am oprit. Mi-am dat seamă că cei mici mă țin verde, căci am făcut câțiva kilometri buni umblând după băiat în Cișmigiul aflat în renovare. După câteva poticneli, în care tindea să dea din pedale în sens invers, Vlad a început să meargă ca un biciclist experimentat. Se mai înfuria din când în când, atunci când pedala în gol, dar am aflat apoi taina, roțile ajutătoare îi suspendau uneori roata din spate, din cauza denivelărilor, dar apoi totul revenea la normal și băiatul nostru de 4 ani și jumătate îi dădea înainte. Ne-am oprit și la izvorul făcut în amintirea Poetului Național, situat pe latura dinspre Știrbei Vodă, unde era fascinat de felul în care curge apă printr-o țeavă. De altfel, asta îl și pasionează, alături de tomberoane, apa, toaletele, de-ale vieții…

Într-un final s-a înduplecat să plecăm, pentru că eram nevoiți să ne încălcăm promisiunea de a nu mai merge sâmbăta la magazine și să ne ducem în Carrefour Orhideea. Seara veneau în vizită niște prieteni și totul trebuia să decurgă bine. Duși am fost, am luat tot ce se ia pentru o petrecere, ba chiar ne-am dus și la Inmedio să luăm România literară. Vladi m-a asistat cuminte și din când în când căsca discret, semn că debutul într-ale biciclismului își făcuse efectul. Dar nu era chip să dormim, deși am fi vrut. Am migrat spre apartament și acolo a început o joacă nouă.

Până la venirea invitațiilor, adică a lui Mădălin și Anei, oboseala a început să-și spună cuvântul, iar pe la 7, Miruna a ațipit în brațele Roxanei și a dormit până a doua zi la 7. Ăsta, da, somn.

Duminică am luat-o de la capăt. Am sărit biserica, din păcate, dar am pornit spre Herăstrău, unde urma să ne întâlnim cu o bună prietenă. N-am reușit să ajungem, întrucât se închiseseră toate arterele principale pentru desfășurarea unui maraton. Așa că am pornit spre Cișmigiu, unde am întâlnit aceeași situație, dar am reușit să parcăm undeva pe Berzei și s-o luăm pe jos, spre intrarea din Schitu Măgureanu. Am reușit, iar în timp ce Miru își ducea căruciorul cu bebeluși, Vladi pedala țanțoș pe strada Gheorghe Lazăr și prin împrejurimi.

I-am arătat un platan, el mi-a arătat în schimb că lacul începe să se umple cu apă, toate din mers. Un continuu mers pe aleile parcului. La un moment dat, când ne-am reîntâlnit pentru scurt timp la locul de joacă cu partea feminină a familiei, am avut surpriza ca eu și Vladi să fim fotografiați de o colegă, Andreia Fanea, care se plimba împreună cu mama ei. Încă o dată, Andreia și-a dovedit talentul fotografic, la fel cum, cu câteva luni în urmă, la Câmpulung Muscel, mi-a făcut o fotografie foarte reușită chiar cu Odilia Roșianu, redactorul-șef a revistei pe care tocmai o răsfoiți virtual.

Am pornit spre casă, căci seara, eu și Roxana mergeam cu niște prieteni la Teatrul Odeon, să revedem piesa „Nu vorbim despre asta”. Când l-am încălțat pe „Vladimir” m-a luat de după cap și m-a întrebat: „Tati, ce ai mâncat de ai crescut așa mare?” I-am răspuns că nimic special și că el mă va depăși. Ironia blândă din glasul lui și sensibilitatea cu care abordează anumite teme, m-a mișcat. Știu, totul este firesc (sau din contră) în cele pe care le spun și fac copiii, niciodată n-am supraevaluat vreo vorbă sau vreo faptă, doar m-am mirat. Ca ieri scriam un articol ținându-l pe brațul stâng, iar astăzi mă întreabă cu subînțeles aspecte care țin de evoluție. Măi, Vlăduț…

Când să plecăm, pe Miruna a apucat-o dorul și jalea, smulgându-i Roxanei promisiuni că se va întoarce. Până la urmă s-a liniștit, iar Vladi a ieșit să ne facă pa, pa!

București, 22 aprilie 2024

P.S. Dragă cititorule, pentru a nu deveni repetitiv, voi scrie la jurnalul de tată o dată la două săptămâni.