Scrisoare deschisă

Daniel Cristea-Enache: Dacă alte volume de convorbiri sînt pe un vector memorialistic, se observă ușor că acesta ia uneori forma unui jurnal dialogat, cu referințe la realitatea cotidiană în continuă schimbare. Vă propun ca, indiferent de evoluțiile ulterioare, comportamentul incredibil al actualului Ministru al Culturii (care blochează, cu de la sine putere, aplicarea legii pentru finanțarea revistelor de cultură) să rămînă fixat, măcar pentru ca lectorul să aibă o dată în plus dovada felului în care se poate schimba un om, odată ce ajunge într-o funcție. Exemplul oferit de Vlad Alexandrescu este edificator.

Să revenim la lectura pe care o faceți dosarului întocmit de Securitate. Pe cînd erați foarte tînăr, erați deja suspect pentru organele vigilente. Ce ați mai descoperit, despre dvs. și cei apropiați, parcurgînd în ordine cronologică notele informative?

Nicolae Manolescu: Între timp am citit toate cele trei Dosare de urmărire, cca 500 de file, referitoare la perioada 1967-1975, despre care am spus cîteva cuvinte într-o discuție anterioară. Este tot ce SRI a pus la dispoziția CNSAS. Voi comenta altădată conținutul lor. Îți spun deocamdată că – parcurgînd sutele de note informative, interceptări ale telefoanelor, ascultarea discuțiilor din casă ori de la „România literară” (între 1972 și 1974 am fost redactor-șef adjunct, fără leafă, fiindcă legea cumulului îmi interzicea să fiu plătit din două locuri, iar eu eram lector la Universitatea București, „slujbă” la stat la care n-am renunțat), denunțuri din partea unor binevoitori recrutați de Securitate (patru doar din redacția „României literare”!), semnate cu nume de cod, și altele așijderea – m-am simțit ca un pește într-un năvod, la care se uită toată lumea, fără să-mi pot ascunde gesturile, cuvintele, gîndurile chiar, fără să-mi pot proteja intimitatea. Și asta, 24 de ore din 24, oriunde m-aș fi aflat.

Am trăit un sentiment acut de jenă, văzîndu-mă astfel dezgolit public, deși nu era vorba de ceva de care să trebuiască a-mi fi cu adevărat rușine. Dar să lăsăm toate astea pe altădată. Constatînd că, nici după 26 de ani de la căderea comunismului, cea mai mare parte din dosarele mele de la Securitate n-au fost comunicate CNSAS, m-am hotărît să-i adresez actualului director al SRI o scrisoare deschisă. O fac prima oară publică în conversațiile noastre. Vor rezulta din ea motivele care mă îndrituiesc să cred că e vorba de mult mai multe dosare decît acelea din perioada menționată, și care reprezintă doar începutul.

Stimate domnule Director,

Subsemnatul Nicolae Manolescu, membru al Academiei Române, fost profesor universitar și ambasador pe lîngă UNESCO, președinte al Uniunii Scriitorilor din România, vă semnalez o situație care, douăzeci și șase de ani după Revoluție, mi se pare inadmisibilă. Am solicitat și am primit din partea CNSAS, în conformitate cu legea, Dosarul de urmărire nr. 195342, cuprinzînd, în trei volume, cca 500 de file, din perioada 1967-1975. Dosarul a fost deschis cu ocazia unei prime călătorii în R.F.G. și Franța, urmare a invitației Universității din Freiburg im Breisgau, căreia i-am putut da curs grație sprijinului Uniunii Scriitorilor, al cărei membru eram din 1963, cînd Consiliul Securității Statului a descoperit că exist și că reprezint un potențial pericol pentru siguranța națională.

Dosarul care mi-a parvenit reprezintă un memento pentru tot ce am trăit, personal și profesional, vreme de opt ani. Primii mei opt ani de viață publică. Dacă aș fi avut ideea de a-l solicita înainte de a-mi publica memoriile din Viață și cărți, informațiile mi-ar fi fost extrem de folositoare. Din păcate, m-am gîndit prea tîrziu la oportunitatea cu pricina. Deși cartea a ajuns la a treia ediție, nu exclud posibilitatea de a o completa cu date care îmi ieșiseră complet din minte. Partea proastă este că în fondul CNSAS nu există decît această parte dintr-un Dosar de urmărire care este, cu siguranță, mult mai bogat și întins pe o perioadă de timp mult mai mare.

Am avut numeroase alte ocazii de a profita de atenția Securității după 1975, așa cum, de altfel, am constatat din mărturiile publice pe aceeași temă ale unora din colegii mei, în dosarele cărora referiri la persoana mea apăreau frecvent. Am fost urmărit de Securitate în trei sau patru împrejurări de care nu puteam să nu-mi dau seama. Prieten fiind cu Dorin Tudoran, în perioada disidenței lui din 1984, cînd l-am vizitat aproape zilnic în luna și jumătate de grevă a foamei și l-am însoțit la aeroport la plecarea silită în SUA, am avut tot timpul „coadă”. În Dosarul lui Tudoran, din care acesta a publicat într-o carte fragmente importante, se vede bine că Securitatea era cu ochii pe mine. Vă închipuiți că ofițerul care nu-mi pierdea urma la stația de metrou, noaptea tîrziu, cînd plecam acasă de la Dorin Tudoran, nu făcea raportul cuvenit? Și că nu exista un dosar în care acesta să fie fixat pentru presupusa eternitate a regimului comunist?

Dar întîlnirile mele cu Mihai Botez, binecunoscutul disident, să nu fi fost consemnate? Am fost urmărit pas cu pas. Mi-au fost ascultate telefoanele. Denunțurile, pe atunci așa li se spunea, nu turnătorii, ca astăzi, au curs gîrlă. Ceva mai încoace, la începutul iernii 1988-1989, vreme de trei săptămîni, am avut parte de compania a șapte (plătiți, cum se spune astăzi, din bani publici!) ofițeri de Securitate, după cum rezultă din documente publicate în suplimentul „Strict secret” al ziarului „România liberă”, după afacerea Berevoiești. Numeroși cunoscuți ai mei, între care președintele din anii 1980 al Uniunii Scriitorilor, pot depune mărturie că respectiva companie nu reprezintă o fabulație. Ca să nu mai vorbesc de studenții mei, care mi-i arătau cu degetul pe coridoarele facultății pe unii dintre ofițeri, ușor de recunoscut după o seamă de detalii vestimentare. Am fost plecat de numeroase ori în străinătate, mereu numai prin USR, ceea ce constituia în epocă cel mai solid motiv de a ți se întocmi un dosar de urmărire. Nu așa a debutat și al meu? Cum să cred că după 1975 nu mai există nici un dosar al subsemnatului în arhiva pe care o păstoriți?

Răspunsul CNSAS a fost că Dosarul nr. 195342 este tot ce i s-a predat de la SRI. Nu am nici un motiv să mă îndoiesc de adevărul răspunsului. Singura concluzie pe care pot s-o trag este că SRI a păstrat și păstrează secretul restului dosarelor mele. Nesolicitîndu-le decît de curînd, am pierdut ocazia de a-l întreba despre ele pe predecesorul dvs., pe care îl cunosc foarte bine și de multă vreme. De pierdut, nu se puteau pierde. Securitatea era o instituție respectuoasă cu viețile supușilor ei. Am auzit și eu că s-a încercat arderea unor dosare după 1989. Din unele informații, am dedus că operațiunea a eșuat. Și, apoi, ce mare interes prezenta Dosarul meu încît să fie ars? Dar microfilmele unde sînt? Deja în anii 1990, unul din directorii SRI recunoștea public existența lor. În Dosarul meu există mențiunea că a fost microfilmat, cel puțin în parte.

Vă întreb, domnule Director, de ce nu mi se îngăduie să-mi desăvîrșesc opera memorialistică profitînd de inestimabla contribuție a Securității la înregistrarea meticuloasă a vieții mele. Știu că, din păcate, nu sînt singurul căruia i se ascunde o parte din Dosar. În general, anii 1980 par mai puțin deschiși accesului. Am o oarecare idee de motivele blocajului. Bănuiesc că e vorba de a păzi memoria unor persoane încă în viață amestecate în viețile noastre. Mai degrabă decît de rațiuni de stat.

Doresc mai mult decît o explicație pentru această secretomanie care încalcă legea și mă privează de dreptul meu de a-i cunoaște pe îngerii mei păzitori de rele, de-a lungul anilor de după 1975, dată la care Dosarul meu se oprește fără altă explicație decît aceea că rămîn și pe mai departe sub supravegherea „organelor”: doresc să fie încredințate CNSAS toate dosarele de urmărire care mă privesc.

Am 76 de ani, domnule Director, și tot mai puțină răbdare. Nu vreau să mor fără a-mi cunoaște îngerii păzitori. Iar dacă totuși se va întîmpla să mor înainte, vă asigur că, de pe lumea cealaltă, nu voi da răspunderea pe seama Satanei. A bon entendeur salut!

Vă doresc tot binele,

Nicolae Manolescu

Foto: Dinu Lazăr