Carmen Sorescu
În parc oamenii mint mai puțin. Destăinuirile în fața necunoscuților sunt mai sincere, asta dacă persoana nu e afectată de narcisism, dacă este, atunci va fabula, va dori să șocheze, să impresioneze. Cea mai abjectă formă de-a cuceri un om e măgulirea. Psihopații care o folosesc fac din cuvinte dulci ceea ce face păianjenul cu plasa lui lipicioasă. Citeam în cartea Dog years că: „supraîndulcirea este pentru a-l proteja pe creator, că această reprezentare e de fapt alimentată de contrariul ei, de o furie umană teribilă” (…) lucrurile sunt distorsionate de fapt pentru a primi o îmbrățișare caldă”. Prin urmare, minciuna sub formă de miere e servită ca să aducă beneficii în primul rând tot lui, paradoxal, e de fapt un venin care amorțește simțurile. Flatarea și lingușeala sunt arme care amăgesc, și acest îmbătat cu apă rece place unora. Parcă spuneam că natura umană nu m-a interesat deloc, ei bine, nu, nici măcar nu am cea mai mică intenție să salvez pe careva de la cleiul pe care unii îl secretă, din simplu fapt că mie nu-mi plac dulciurile 😊 și nu intru peste un teren pe care nu-l cunosc.
În parc, cel mai greu e să trec de oameni. Dacă reușesc să nu văd împletiturile și uneltirile lor sunt un om câștigat. Bariera umană e ca o sârmă ghimpată, da, oamenii asta fac, înțeapă, te fac să sângerezi la ordinea zilei, trebuie să te târăști să nu fii văzut, parcă viața ar fi un câmp de luptă. Cuvântul uman nu se mai potrivește decât animalelor. Dar dacă omul nu mai e uman, iar câinele devine uman, care e paradoxul?
În parc oamenii fură mai puțin. Chiar dacă unii caută comori în alții și-și dau întâlniri zi de zi nu e pentru a fura până la capăt, această nevoie zilnică de a seca pe altul mi-a lăsat loc totuși și mie. De la milă la momeală e un pas. În vraja ademenirii am intrat de câteva ori și cu toate că mi-am menținut gura la suprafață să iau aer, m-am înecat. Noroc cu un hublou lăsat deschis pentru situații de urgență prin care am reușit să ies după câțiva ani. Poate că ar trebui să spun direct: Nu intrați în vorbă cu persoane vârstnice, vă vor fura picioarele, mâinile, parte din inimă, din viață, se vor folosi de ele după bunul plac. Ce ascund în mine? Nimic altceva decât chestiuni simple, picioare, mâini, inimă. Totuși nu se fură până la capăt, mie mi-a mai rămas câte ceva din fiecare suficient ca a doua zi să crească la loc, să renască.
Unele șopârle când simt o suprafață lipicioasă sau când sunt prinse într-o capcană, gura unei pisici sai mâna unui om își autodesprind coada ca să iasă din pericol. Oamenii de știință au studiat declanșarea acestui mecanism: chiar dacă după câteva săptămâni coada crește, nu mai este precum cea inițială cu vertebre și nervi, ea este numai o măsură de supraviețuire, pentru echilibru, un cartilagiu prelung, chiar altă culoare uneori. Prin urmare, ceva imperfect. Mă gândesc, de câte ori, după întâlnirea cu mâini care m-au prins și din care m-am smuls și apoi m-am regenerat, oare cum și mai ales în cine sau în ce m-am refăcut?! În România sunt câteva rute Calea crucii, care imită drumul originar spre Golgota: în județul Alba, în Maramureș etc., cel mai cunoscut traseu este în județul Hunedoara, de la Lupeni spre schitul Straja, aici de Paști în vinerea mare are loc pelerinajul ortodox. Desigur, oamenii care refac pelerinajul în memoria celui inițial nu refac același om pe de-a-ntregul, precum coada de șopârlă, niciunul dintre ei nu va reînvia, pentru că nu, nu au aceleași vertebre, aceiași nervi, sunt doar un imperfect șir de oameni care ajută la supraviețuire.
