Sunt unele filme sau spectacole la care nu poți fi doar spectator. Subiectul și construcția acestora te motivează să te implici emoțional și, de ce nu, chiar sufletește. Aș face o distincție clară între participarea afectivă ca spectator la un act artistic care ține de scenă sau ecran și cea sufletească. Construcția dramatică, indiferent de formula artistică abordată, aduce după sine, de cele mai multe ori, un efect afectiv-emoțional din perspectiva raportării tale, ca spectator, la evoluția subiectului, la construcția caracterelor și, mai ales, la conflict și deznodământ. Orice act dramatic, pentru a se susține, trebuie să fie construit pe un conflict solid, urmat de o rezolvare a acestuia. În aceasta constă, în fapt, substanța actului dramatic. Mai departe însă, dacă artistic vorbind, acesta sondează profunzimile propunerii dramatice, atunci nu mai rămâi, ca spectator, doar la o implicare cu rezonanță afectivă, ci mergi mai departe spre o mobilizare a sufletului care te obligă să fii nu doar un privitor, ci și un participant la actul creativ propus prin teatru și film.
Am ținut să fac această introducere pentru a vă putea vorbi, dintr-o perspectivă corectă, despre un film mult așteptat în peisajul cultural românesc. Este vorba de ultima producție a regizorului Dan Pița, unul dintre cei mai importanți exponenți ai cinematografiei noastre, un artist cu un palmares care a amprentat filmul românesc al anilor ’70-‘80. Dacă ar fi să numesc doar câteva titluri, cum ar fi Tănase Scatiu (1976), Bietul Ioanide (1980), Concurs (1982), Faleze de nisip (1983), Noiembrie, ultimul bal și Rochia albă de dantelă (ambele din 1989), ar fi suficient pentru a sublinia meritul artistic al acestui deținător al Leului de Argint, celebrul trofeu al tradiționalului Festival de film de la Veneția. ECCE HOMO BRÂNCOVEANU este numele acestui nou film al regizorului Dan Pița, al cărui scenariu l-a semnat împreună cu unul dintre foștii săi studenți, Alexandru Molico. Un film așteptat și de public, dar și de regizorul său, după cum chiar acesta mărturisea.
A vorbi despre istorie prin cinematografie nu e un lucru facil. Cinematograful operează cu imagini și, prin urmare, e nevoie de reconstituiri (decoruri, costume), fapt care ridică bugetul producției respective la cote, nu de puține ori, exorbitante. Acesta ar fi un prim punct. Apoi, prezentarea adevărului istoric printr-un scenariu ale cărui surse de inspirație sunt consistente și greu de acoperit ca valoare documentară, ar fi un al doilea punct prin care un astfel de film este greu de realizat. Lista ar putea continua, însă mă opresc doar la aceste două aspecte. De ce? Pentru că, vorbind despre filmul în chestiune, aceste două puncte sunt, cred, furcile caudine prin care a trecut regizorul Dan Pița pentru ca o asemenea producție să existe. Fără doar și poate, intenția sa de a vorbi, în aceste vremuri profund secularizate, despre istorie și credință unui public care trăiește cu alte așteptări de la producțiile cinematografice a izbutit. A vorbi pe marele ecran despre un domnitor care a marcat covârșitor și radical istoria, arta și cultura românească și europeană și care, peste toate, a fost trecut și în rândul sfinților este un act plin de temeritate și, pe undeva, chiar de eroism cultural, aș spune. La 310 de ani de la moartea sa martirică, fără egal în istoria neamului și a ortodoxiei românești, alături de cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și de sfetnicul Ianache, toți șase prăznuiți în calendarul ortodox în ziua de 16 august, Vodă Brâncoveanu vorbește românilor de azi, prin filmul lui Dan Pița, despre adevăratele și principalele valori ale culturii și spiritualității românești: credința, dragostea, devotamentul, demnitatea și jertfa.
Neîndoielnic, filmul a fost construit pe coordonatele unei fresce istorice cu care regizorul a mai operat într-un moment special al carierei sale, în 2004, atunci când, la propunerea directorului din acel moment al Teatrului Național din București, Dinu Săraru, de curând plecat dintre noi, a pus în scenă spectacolul Apus de soare, impresionanta piesă de teatru a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Un spectacol care vorbește tot despre un sfânt domnitor, Dreptcredinciosul Voievod Ștefan cel Mare, canonizat de Biserica Ortodoxă Română la scurt timp după Revoluția din 1989. Producția devenită stindard al repertoriului din acel moment al Naționalului bucureștean îi avea în distribuție și pe actorii Claudiu Bleonț și Marius Bodochi, pe care îi întâlnim și în castingul filmului dedicat lui Brâncoveanu. Am găsit ample similitudini în maniera regizorală dintre cele două producții care au ca principal punct comun un anume fior dramatic și dramaturgic, fapt care a dat amândurora o strălucire și un ritm aparte. Ambele creații conțin un filon restitutiv consistent care a reprezentat, cu siguranță, un important resort pe care regizorul Dan Pița și-a croit intenția regizorală.
Socotesc, așadar, filmul ECCE HOMO BRÂNCOVEANU ca fiind o restituire cu conotațiile unei adevărate restaurări morale, o interesantă frescă istorică a unei răscolitoare pagini a istoriei românești, realizată într-o izbutită cheie dramatică, având la bază un script cu trimiteri pregnante la maniera în care se realizează un scenariu dramatic, cu situații și rezolvări secvențiale asimilate unui tipic scenic. Nu știu dacă aceasta a fost intenția vădită a regizorului Dan Pița, dar cred că dacă noul său film va fi decriptat în această cheie dramatică, va fi receptat așa cum se cuvine.
Poetul și cineastul francez Jean Cocteau, pe care l-am mai pomenit în câteva rânduri, spunea că filmul nu e altceva decât teatru la conservă, lucru care nu e afirmat în sens peiorativ, ci tocmai pentru a da veridicitate și greutate actului artistic în sine. A face cinema presupune să știi să operezi și cu tot ceea ce îți pune la îndemână teatrul și, mai cu seamă, cu viul specific acestuia. A desfășura pe ecran o istorie reală sau fictivă, fără a apela la fundamentul teatral, nu înseamnă decât un crochiu, o schiță a unei intenții artistice. Dan Pița reușește în acest ultim film al său, poate cel mai mult decât în toate celelalte producții ce poartă semnătura sa, să folosească teatrul pentru a face film. Castingul confirmă, în mare parte, acest lucru prin prezența unor importante nume din teatrul românesc, începând cu Constantin Pușcașu (Constantin Brâncoveanu), actor de primă mână al Teatrului Național din Iași, apoi Dorel Vișan (Stolnicul Cantacuzino), nume marcant al Teatrului Național din Cluj, Claudiu Bleonț (Maria del Chiaro) și Marius Bodochi (Sultanul Ahmed al III-lea), amândoi remarcabili slujitori ai scenei Naționalului bucureștean, Marius Stănescu (Ștefan Cantacuzino) și Gelu Nițu (Ianache sfetnicul), actori ai Teatrului Odeon, și până la Daniela Nane (Doamna Maria), actriță de la Teatrul Bulandra.
Am vorbit la început despre faptul că există filme și spectacole de teatru care te fac să nu fii doar un privitor, ci și un participant la actul de creație. ECCE HOMO BRÂNCOVEANU, primul film artistic despre un sfânt român (aceasta să fie oare o cauză pentru care a fost o producție realizată cu buget minimal?), propune publicului să iasă din comoditatea privitorului, chiar dacă ea are o implicare afectivă, și să accepte participarea, printr-o mobilizare sufletească manifestată sub forma mărturisirii de credință față de adevăratele valori. Căci fără aceasta, de fapt, niciun act artistic nu are bun temei. Motivul primordial pentru care arta trebuie să existe, indiferent de formele ei de manifestare, dar mai cu seamă filmul și teatrul, este ieșirea din comoditate și asumarea condiției de spectator educat. Pentru că nu numai generatorii de cultură (cei care produc un act artistic), ca emițători, au obligația de-a sluji cum se cuvine arta, ci și degustătorii de cultură, ca receptori, au această datorie de onoare, fiind, în fond, beneficiarii unici ai actului artistic. Ei bine, prin această formă de mărturisire de credință la care suntem invitați de filmul lui Dan Pița ni se propune să luăm aminte la o temă importantă, și anume conștiința de spectator.
ECCE HOMO BRÂNCOVEANU nu este un film religios, ci o frescă istorică. ECCE HOMO BRÂNCOVEANU nu este un film-teorie, ci un discurs filmic despre un om cu o viață extraordinară, pe ale cărui coordonate existențiale s-a clădit ceea ce numim azi România modernă. ECCE HOMO BRÂNCOVEANU nu este o lecție despre morala creștină, ci vorbește despre credință prin prisma istoriei. Cred că realul merit al lui Dan Pița este de a se fi luptat ca în cinematografia noastră să existe un asemenea film. Restul, adică micile scăpări biografice, istorice sau unele nerezolvări ale unor situații dramatice nu sunt de luat în seamă. Important este că publicul de azi și de mâine va avea acces prin intermediul imaginii la o pledoarie pentru trezirea conștiinței noastre de a fi aparținătorii unui neam care a plămădit un asemenea om și sfânt cum a fost Vodă Constantin Brâncoveanu, model de domnitor, soț, părinte și, nu în ultimul rând, de creștin.
(sursa foto: cinemagia.ro)
