În Munții Metaliferi

-Ăștia sunt Munții Metaliferi, Simi? îl întrebă ea a doua zi, când ieșiră în grădină.

-Da. Îți plac?

-Par că se vor rostogoli peste mine, Simi!

-Stai liniștită, ei sunt acolo de mii de ani, nu pleacă nicăieri…

-Ochiul meu este obișnuit să vadă șesuri întinse ca-n Ialomița mea, munții parcă mă apasă…

-Este o senzație doar de început… Stai să vezi dacă îi luăm la picior!

-Ai de gând să mă duci acolo sus?

-Până acum nimeni n-a ajuns acolo sus, versanții, pereții sunt aproape verticali, doar alpiniștii pot încerca…

-M-am liniștit.

-Bine, dar câțiva pași putem face, știu eu niște poteci…

-De acord. Simi, ce fel de brad este acela?

Văzu în grădina lor, într-o margine, dincolo de pomi un brad de o frumusețe aparte.

-Este un brad nemeș, foarte frumos, într-adevăr. Tata l-a adus de sus și l-a replantat aici de frumusețe. Munții Metaliferi sunt cam golași, nu prea au păduri. Stâncă multă. Dar au și vârfuri împădurite. sunt acoperiți cu foioase la poale, apoi cu conifere, iar pe crestele înalte găsim vegetație alpină. Pădurile cele mai multe sunt de fag și gorun în amestec cu stejar, carpen, frasin, mesteacăn, dar și paltin de munte, salcie, alun… Mai sus sunt păduri de molid în amestec cu brad și pin, tisă și zâmbru.

Se numesc Metaliferi, pentru că au în adâncuri aur, argint și cupru.

-A, de-aia sunt bogați oamenii pe aici.

-Glumești…

Cu un rucsac cu provizii pentru o zi, plecară în munte. Silvia găsi garofițe albe și gențiene, își făcu o coroniță și o puse pe frunte.

-Îți place?

-Da, prințesă, îți vine bine…

-Doar atât?

-Cum doar atât, nu e destul că ești prințesă?

-Nu.

-Și cam ce mai poftește prințesa mea?

-O îmbrățișare, că doar a traversat țara pentru tine, ai uitat?

-Vino încoace!

O luă în brațe, o trecu pe după umeri, în timp ce ea plângea după coroniță, că-i căzuse pe jos, apoi o suci și-o răsuci în jurul său, până amețiră, de nu mai știau de ei…

-No, acum îi bine?

-Da.

-Mai vrei?

-Sigur.

-Avem și mâine matineu, acum urcăm puțin, că ne prinde noaptea…

Simi recuperă coronița și fata o puse iar pe cap. Băiatul se uită atent pe ce cărăruie s-o ia, să nu se rătăcească. Nu mai fusese nici el de mult pe aici. Merseră preț de vreo oră, când se porni un vânt ce anunța ploaia.

-Acum ce facem? întrebă Silvia.

-Nimic, ce să facem? Căutăm un refugiu, sper să găsim.

-Și dacă rămânem blocați pe aici, ce se întâmplă?

-Ce să se întâmple, nimic. Rămânem împreună pe veci, nu ți-ar plăcea?

-Ba da, dar nu așa și nu aici, Simi!

-Hai să luăm gecile pe noi și să căutăm un loc…

-Ai luat gecile?

-Normal că le-am luat, nimeni nu urcă în munte fără geacă…

-O, ce bine, dă-mi-o, deja mi-e frig…

Simi o ajută să îmbrace geaca, apoi o luă și el pe-a lui.

-Acum ce facem?

-Ne adăpostim, de câte ori să-ți spun?

-Uite acolo un intrând, să mergem.

Era un intrând în munte, necunoscut, apărut cine știe când, Simi intră primul să vadă cât este de adânc.

Făcu doar câțiva pași și se întoarse. Nu știa de portalul acesta. Oare se deschisese acum special pentru ei? Tot ce se poate…

-Silvia tu crezi că oamenii în vechime au trăit miraculosul?

-Posibil.

-S-ar putea să avem și noi parte de el aici, vom vedea…

-Să rămânem la intrare, în caz de ceva, fugim.

-Așa facem.

Aici calm, liniște totală, afară vijelia culca foioasele la pământ, iar ploaia amenința cu stropi mari, reci și grei.

-Ce-i asta, Simi?

-Ce să fie? Normalitatea. Așa e la munte, ai citit și tu cărți.

-Și de-aia m-ai adus tu pe mine aici, ca să-mi arăți normalitatea asta, Simi?!

-Am crezut c-o să-ți placă…

-Ce să-mi placă, pustietatea asta?

-Măi, dar este lume care vine special să guste astfel de emoții, nu fi rea.

Furtuna se opri. Soarele începu să sclipească supraveghind muntele din care ieșiră cete de daci și de romani, zdrăngănind scuturi și paloșe încovoiate la vârf, în aplauzele turiștilor care apăruseră ca din pământ. Se adăpostiseră și ei de vijelie, acum ieșiră la soare. Luptătorii se opriră pe un platou să-și execute jocurile strategice și exercițiile de aruncare cu sulița. Surprinsă, Silvia le urmări mișcările în hainele specifice, solzii, zalele, armura corespunzătoare. Coifurile și armurile romanilor erau impresionante. Steagurile fluturau și identificau Legiunea a XIII-a romană, ocupantă a acestor meleaguri în antichitate. Dacii, în portul lor tradițional, cu scuturi de lemn pictate și spade cu două tăișuri, cu stindardul lor celebru, capul și coama de lup fluturând în vânt, erau luptători puternici. Simi și Silvia asistară la simulările lor convingătoare, care erau filmate din mai multe unghiuri, poate pentru un documentar. Cădeau dacii, dar cădeau și romanii. La sfârșit, luptătorii se ridicară și împărțiră autografe excursioniștilor care se adunaseră pe platou. Silvia obținu și ea semnături de la un dac și un roman, entuziasmată:

-Am retrăit aici toată istoria noastră de început, Simi.

-Da, a fost frumoasă simularea. O fac mereu și nu numai aici, ci peste tot pe unde a fost un castru roman… Excursioniștii apreciază.

-Interesant este că mi s-a părut că am o simpatie atât pentru daci, cât și pentru romani, în egală măsură…

-Dovadă că în sângele nostru curge și sânge de dac, dar și de roman, Silvia. Ei sunt strămoșii noștri…

-Da! Nu i-am privit pe romani ca pe niște cuceritori sau dușmani, nu! Am fost mândră de daci, de vitejia lor, dar și de romani, buni strategi.

-Nimic mai firesc. Toți simțim la fel, din moment ce suntem coborâtori din daci și romani, în egală măsură. Dacă ți-a plăcut, zic să coborâm…

-Mie mi s-a făcut foame, hai să facem un popas undeva, să mâncăm pachetele din rucsac.

Găsiră un loc unde să se oprească. Silvia așeză pe ștergarul în care fuseseră învelite, pâinea, două bucăți mici de slănină, ceapa și brișca

-N-am avut ce altceva să pun, poate doar un ou fiert, dar m-am grăbit…

-Nu, dragă, e perfect așa. Astăzi mâncăm ca dacii, ce, e rău? Dau orice pentru puțină slănină, așa e la noi, să știi. Mama are grijă să-mi trimită mereu la Cluj slănină de-asta, de-a noastră, nu mor de foame, sunt asigurat.

-Îmi place, îmi place și mie. Asta e moștenire tot de la daci, presupun… Auzi? Tu ai auzit de Galerius? îl întrebă Silvia care era studentă la Istorie.

Simi se concentră puțin, apoi răspunse:

-Nu. Nu-mi amintesc să ne fi spus la școală…

-Uite, vezi? Asta mă doare pe mine, istoria este trunchiată și nu se spun elevilor aspecte care privesc istoria noastră veche. De ce să nu știe elevul român că Galerius, zis „văcarul” a fost un împărat roman de origine dacă, în vremea lui Dioclețian. Tatăl lui a fost păstor dac, mama lui și ea, tot dacă, purtând numele Romula. Nu avem numele tatălui, dar istoricii îi precizează originea traco-dacică. Părinții lui de pe meleagurile noastre au fost.

(fragment din romanul A doua zi, în curs de apariție)