Caruselul emoțiilor

Prin ochii lui tăticuț (3)

Săptămâna care tocmai s-a încheiat a avut de toate. Emoții felurite, mutări, după-amiezi agitate și liniștite, ploaie și soare, lacrimi și râs. Înainte de toate, menționez că săptămâna s-a încheiat recitind pasaje din cartea E băiat! – Dezvoltarea fiului tău de la naștere până la 18 ani, de Michael Thompson și Teresa H. Barker. Dorința mea de a înțelege recurența unor crize de furie și etape ale dezvoltării copilului fiind, desigur, destul de ridicată.

În week-end, două zile diametral diferite. Sâmbătă, sub influența soarelui, toată lumea a fost bine. Noi, cei mari, făceam exerciții de recunoștință pentru tot ce avem, iar copiii zburdau în raze jucăușe, înveselindu-ne. Eu cu Vlăduț am făcut un popas la locul de joacă din Cișmigiu, înainte de a intra la cursul de teatru. Am râs, l-am învârtit într-un carusel și a râs de mama focului, cerându-mi să o fac cu viteză și amuzându-se că nu reușesc să-l prind. Ne-am distrat, ce mai… Dar, ups, am constatat că în graba de-a pleca de acasă și cu mama care participa la un curs doctoral, nu am luat ghiozdănelul gata pregătit, cu apă și încălțăminte de interior. Așa că lecțiile de teatru s-au ținut în șosete. N-a fost o problemă pentru învățăcelul shakespearian. Exagerare, desigur, pentru că așa cum bine se știe, dramaterapia se referă mai mult la exprimarea emoțiilor decât la tehnici actoricești. Îi place, iar acesta este lucrul cel mai important.

De acolo am dat fuga la Carrefour, bineînțeles. Obicei pe care ne propunem să-l schimbăm, pe perioada sezonului cald, întrucât este cronofag și poate mult prea puțin semnificativ în raport cu timpul limitat din week-end. Dar cine a primit acolo iaurt cu ciocolată, la promoție? Vlăduuuț.

În timpul săptămânii, la apartament, până vineri, au fost seri cu suișuri și coborâșuri. S-au mâncat căpșuni, s-au făcut tot felul de căsuțe din perne, pături și scaune răsturnate. Miruna a plâns când nu și-a găsit suzeta, obiect sacru în existența ei zilnică. Mă impresionează cât de mult și de intens se bucură când vine acasă Roxana. Vlăduț, care în continuare se autointitulează Vladimir, întreabă mereu „ce mi-ai adus?” sau „ce ne-ai adus?”, dar Miruna, poate și pentru că este mai mică, se bucură, închide ochii plină de dragoste și exclamă alinturi materne.

Duminică a fost o zi mai grea din punct de vedere emoțional. Lui Vlad i-a cășunat pe culoarea scaunului auto. După patru ani, tovarășul lui de călătorie încă din anul 2020 n-a mai fost vrednic de apreciere și de aici a pornit o întreagă tensiune. Roxana s-a chinuit să-i acopere scaunul cu cearșafuri, îngreunându-se astfel prinderea centurilor, dar asta a funcționat până la un punct, pe parcursul săptămânii. Duminica nu a mai mers. Așa că, premergător unei călătorii la Ikea, atmosfera s-a tulburat. E adevărat proverbul cu ziua bună care se vede de dimineață, căci am observat pe parcursul acestei călătorii a parentalității că felul în care debutează o zi este indicatorul evoluției acelei zile. Rar s-a întâmplat ca o zi care începe cu plâns și cu tensiune, să fie ulterior numai zâmbete și voie bună. Dar ne-am descurcat. Am avut și momente în care a trebuit să folosim pedeapsa, în strădania de a opri escaladarea unei furii extrem de intense, dar am observat că acest lucru nu funcționează absolut de loc, ba chiar înrăutățește situația. Odată declanșată criza, așa cum vine, din senin, așa se duce, când vrea ea, indiferent ce metode de a o atenua ai încerca să aplici. Oricum, cu adevărat nu poți să înțelegi decât atunci când ești în respectiva situație, ba chiar numai în momentul în care te confrunți cu așa ceva. Devii un fel de spectator în propria ta viață, iar limitele pe care le testează copilul îți deschid răni despre care nici nu știai că există sau pe care le credeai de mult închise.

De multe ori negocierile nu funcționează și cu atât mai puțin pedepsele, indiferent de creativitatea sau chiar fermitatea lor. Cum bine scriu Thomson și Barker, trebuie stabilite limite coerente, cu dragoste. Totuși, ziua de duminică s-a încheiat frumos, cu o călătorie în Parcul Carol, la care a fost invitată și Mimi. Am mers pe jos, până la tramvaiul 41, iar de la Ghencea am luat tramvaiul 47 și ne-am oprit tocmai pe dealul Filaretului. Ne-am jucat puțin prin Parcul Carol și ne-am dus la Fabrica, unde ne-am desfătat cu pizza și cheesecake.

De la Fabrica, am luat alt tramvai (pe nicio altă stradă din București, tramvaiele nu capătă atâta poezie ca pe strada 11 iunie) și am mers până la Unirii. De acolo am luat metroul până la Crângași, iar de la Crângași am luat iarăși tramvaiul 41, astfel că după ce am coborât din el, am parcurs ultima parte a călătoriei pe jos (și în brațe sau în cârcă, ori „ciuș”, ca să folosim și varianta sudistă, preluată de la strigătul care îndeamnă măgarul la mers 🙂 ).

Duminica a fost salvată, dar cu ceva planuri de reformă.

19 martie 2024