Carmen Sorescu 
Bine ați venit în lumea reală! (3)
Desigur, lumea reală, lumea tangibilă, are ceva crud, dar nu verde!
Aș fi putut foarte bine să scriu despre câteva persoane care au stat lângă mine, dar am fost acaparată în afară de alte vietăți mai cuprinzătoare. Personajul, la rândul lui, ar fi fost la fel de vast dar el nu s-ar fi întins neted din prima așa cum întind cearceaful dimineața, și obosită fiind nu am mai avut puterea să caut chei, să deschid, să întreb. Cu toate astea o femeie a povestit tot drumul despre actualul ei iubit ca fiind, ironia sorții: „ultimul tren”, iar asta chiar m-a amuzat, și totuși nu înțelesesem cine povara cui era, cine pe cine se căra, eu nu am povestit nimic, botnița mea era cu adevărat un mod de a-mi impune tăcere, ea se născuse acolo pe loc, nu știam că o am, și era solidă, din multe sârme și împletituri. Cel mai bine comunicam cu fereastra, dar femeia, la rândul ei, devenise brusc o fereastră și ea prin care ne arăta ca o profesoară la tablă peisajele vieții ei, deși era o ceață densă, atât cât ne lăsa, pe noi cei de lângă ea, niște simpli oameni, o deslușeam. Un neștiut știut, povești previzibile ca ale multora, nu ascultasem cu teamă, deși prezentase pe o notă șocantă, pe mine una, nu mai mă uimea nimic. Întotdeauna necunoscutul mi-a plăcut, am avut mereu impresia că din cauza fricii m-a făcut nu doar mai inteligentă ci am scos din mine puteri nebănuite pe care nu le știam și de a căror descoperire m-am bucurat. Călătoria cu trenul după o vremea a devenit călătoria în larg. Toate lucrurile se amestecaseră între ele, cerul cu pământ, eu cu geamul, oamenii între ei, trenul cu câmpul, devenise o pastă, din care, chiar mă gândeam, cum mă voi desprinde când va sosi stația mea: cum aveam să mă detașez de scaunul contagios, de femeia de lângă mine cu care legasem cu ațe imaginare o legătură trainică?!
„Nu există prietenie mai mare decât a acelor oameni care iubesc aceeași carte” – îmi venea în minte acest mic pasaj de Irving Stone căruia îi dădeam pe deplină dreptate. Am împărțit odată cu un om aceeași carte ca pe o bucată de pâine, culmea e că simt că și azi mă hrănește, pentru că fac ce fac și tot la ea mă întorc. Cu nimeni nu am despicat mai bine rând cu rând, literă cu literă. Îmi aminteam cum ne cufundam amândoi cu capetele pe aceeași pernă, cu cartea rezemată pe genunchii unuia dintre noi, după care urma altă cufundare, el descifra cuneiformele, semn cu semn până forma cuvântul, între timp eu așteptam cuminte și după ce făcea o propoziție o interpretam juridic, era vorba de un text de legi de acum 5 000 de ani. Uneori liniștea instalată în vagon săpa în mine după amintiri, și săpa și săpa, ca un fântânar după apă și când o găsea, serendipitate, stătea și băltea cu privirea în apa răsărită, așa făceam cu amintirile, odată apărută intram în ea ca prin poarta stelară.
Mă gândeam când îmi va veni rândul să cobor, aveam să procedez ca toți ceilalți, aveam să-mi strâng lucrurile și să spun: mi-a părut bine, drum bun, apoi aveam să întorc spatele cuprinsă de destinul meu. Desigur, așa aveam să fac, nimeni nu făcuse schimb de numere de telefoane, prin urmare, nici eu nu aveam să cer. Aceste întâmplări sunt doar pentru tren ele nu continuă în afara lui, tot ce se întâmplă în ele este ermetic, precum ușa sub presiune, nu lasă să intre nimic din afară și nici să iasă, la fel se se întâmpla și cu oamenii. După care stația: peronul, pietrele, câinii, copacii, alți oameni care coborau sau urcau, predau ștafeta călătoriei. Cine știe câți pasageri stătuseră pe locul meu și la fel ca mine luaseră acea boală molipsitoare a indiferenței, pentru că asta era până la urmă, nepăsare, dar nu venită din răceală sau insensibilitate, căci unii dintre noi care au povestit au și plâns, ci, paradoxal, mai ales dintr-o lipsă de energie și vigoare date de prea multe frământări. Adevărul era că nu conta cine fusese omul de lângă tine și nu avea niciun sens să ceri date personale când nimic nu se schimba, eram doar niște simpli oameni, emisari ai vieții.
