Flaviu George Predescu
Uneori, oamenii pun în antiteză o postare de pe Facebook cu viața reală. Alteori, se lasă impresia că dacă postezi ceva pe Facebook vrei să arăți că așa e toată viața ta. De fapt, de la caz la caz, postările de pe Facebook sunt niște decupaje din viața interioară sau exterioară nouă. Dacă pun o fotografie cu copiii, nu înseamnă că mesajul este „iată, eu sunt singurul care are copii cuminți și cu această ocazie vă anunț că, la mine în casă, acești sfințișori stau tot timpul ca într-o fotografie”. Ori dacă cineva postează o fotografie cu mâncare, nu cred că este un atentat la intimitatea culinară și, vezi doamne, poate părea un gest indecent prin care arăți că mai mult vrei să te dai mare. De la caz la caz, lucrurile sunt cât se poate de diferite. Cineva este entuziasmat de creativitatea bucătarului, altcineva poate vrea să pună în valoare locul în care se află, iar cineva pur și simplu se bucură, căci n-a mai mâncat așa ceva niciodată. În general, se caută ineditul. Dar e greșit să ne bucurăm și să împărtășim?
De asemenea, uneori sunt criticați partenerii care își transmit la mulți ani pe Facebook. Că… de ce fac asta public? N-ar putea să își spună dimineața, când se văd? Poate că așa credeam și eu, până în ziua în care am împlinit 42 de ani, iar soția, mi-a urat public la mulți ani și a postat chiar un filmuleț cu momente de viață, pentru că a vrut să mă împartă cu ceilalți. Și am înțeles-o. Ea m-a cunoscut și prin ochii celor din viața mea, la momentul în care ne-am cunoscut, iar acum împărtășea cu ei și cu alții apăruți între timp faptul că se bucură pentru aniversarea mea.
Mai sunt și alte critici aduse expunerii. La rândul meu, aduc critici postărilor tip „apropo”, care au scopul de a face o anumită persoană să înțeleagă că expeditorul este supărat pe ea. Nu văd rostul acestui tip de postare, cu atât mai puțin când ea capătă valențe de generalizare: „oamenii te vor trăda la un moment dat!”, iar tu, care citești, trebuie să înțelegi că pe cel care a postat l-a trădat cineva și este dezamăgit. De partea cealaltă, presupusul trădător (încă în lista de prieteni) trebuie să înțeleagă că cel trădat știe despre el și l-a etichetat ca atare, dar nu vrea să i-o spună verde în față, pentru că el este diferit și nu răspunde cu aceeași monedă.
Postările care relevă realizări nu ar trebui să fie ofensatoare. Realizările, exemplele pozitive au caracterul de a fi făcute publice. Omul se bucură, își arată o competență sau încununarea unei competențe. Uneori, ne enervează că sunt oameni care se bucură, iar alteori, cei care se bucură exagerează. Am dat „nu mai urmări” unora care toată ziua bună ziua numai asta postau, faptul că au mai luat un premiu. Așa, și? Mi se pare exagerat să instituționalizezi căutarea de recunoaștere socială și să faci din asta scopul vieții tale. Multe postări au la bază traume, răni narcisice și răni de abandon. Stau și îmi dau seama că o poză cu familia poate avea la bază o rană de abandon. În ceea ce privește fotografierea sau proiectarea propriului chip în mod repetat, ce să mai zic? Am și cercetat științific acest fenomen care are la bază, desigur, o rană narcisică.
Ar mai fi multe de spus. Dacă o să simt că trebuie continuat, voi reveni cu alte scrieri. Psihologia Facebook este și numele unui capitol din cartea O dimineață de sâmbătă (RAO, 2021), unde am abordat și alte fenomene, dar acum, când nisipul s-a mai așezat, simt că pot veni cu noi abordări.
În fine, până la urmă, toate acestea sunt decupaje ale unei vieți formate din râuri de imagini.
