Flaviu George Predescu
La meciurile de la Campionatul Mondial din SUA ‘94, aveam 13 ani. Am văzut partidele împreună cu părinții mei, eram adolescent, dar la începutul adolescenței, astfel că eram mai aproape de perioada copilăriei sau, neavând buletin, poate încă eram doar copil și atât. Îmi aduc aminte că, la acel meci cu Suedia, am murit și m-am născut de mai multe ori, pentru ca, în final, să mă trezesc plângând din visul unei fantastice nopți de vară. Ai mei m-au consolat cât au putut, iar tatăl meu, care era doar cu un an mai mare ca mine, cel care scrie astăzi, a venit cu ideea să nu dorm singur.
Patru ani mai târziu, în Franța, Naționala nu a mai strălucit. Cel puțin nu în meciul de după grupe, unde Croația a învins o Românie vopsită blond, eram deja cu un foarte bun prieten la Costinești, unde ne-am dus fără să le spunem părinților.
Abia acum, când scriu, îmi dau seama că aceea a fost ca o fugă de acasă. Le-am spus alor noștri că ne vom duce undeva în județul vecin, Hunedoara, dar noi am plecat direct pe litoral, cu un tren de noapte. Câte se schimbaseră deja în 4 ani…
Nu mai vorbesc de campionatul din 2002, din Coreea și Japonia, când eram deja student și tot mai puțin atașat de fotbal. Dispăruse de mult posterul cu Hagi din camera mea, în care el, după un meci cu Elveția, în ‘94, ridica privirea deznădăjduită spre cer. Mă preocupa acum politica, eram lider studențesc, aveam alte preocupări și ce era cu adevărat trist, poate doar faptul că naționala nu se mai calificase.
Gică Hagi, ajuns selecționer, ratase, la mustață, participarea la CM 2002, după o dublă dificilă cu Slovenia, la baraj. Ajunasem, așadar, la baraj. Pentru că, în seara în care se jucase returul, fusesem ales lider studențesc, n-am decis să îmi stric bucuria atunci când am pierdut, dar l-am consolat pe Traian, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, care îmi plângea, la propriu, pe umăr, într-o mașină oprită, în cartierul Tolstoi, din Alba Iulia. N-am să uit. Crescusem și nu mai simțeam supărare, dezamăgire, revoltă.
De la Campionatul Mondial din Germania 2006, nu mai țin minte chiar nimic. Nimic notabil, oricum Naționala nu s-a mai calificat din 1998. În anul următor, m-am mutat la București, iar de la World Cup din 2010, care a fost în Africa de Sud, mai țin minte că a cântat Shakira la deschidere și că mai multe echipe mici au făcut meciuri bune.
N-aș mai fi ținut minte că, în 2014, Campionatul Mondial s-a ținut în Brazilia. Am aflat verificând pe internet. Asta poate și pentru faptul că toată vara aceea am învățat pentru examenul de admitere la Facultatea de Psihologie. Trecuseră 20 de ani, deja, din 1994 și eu aveam vârsta cristică. Eram la o răscruce de drumuri personale și profesionale și, sincer, nu știu ce s-ar fi ales de mine dacă nu luam niște decizii foarte curajoase în acel an și în cel care i-a urmat.
4 ani mai târziu mă căsătoream cu Roxana și ne uitam, la Olimp, în fiecare seară la meciurile care aveau loc pe partea cealaltă a Mării Negre, adică în Rusia. Chiar începeam să sper că Rusia, după ce a dat o lovitură fantastică de imagine, va reveni în rândul țărilor bune.
Campionatul Mondial din 2022, a fost în Quatar și pare atât de recent, încât parcă a fost ieri. S-a distins prin faptul că meciurile s-au jucat în noiembrie și decembrie, ceea ce l-a făcut diferit de celelalte ediții, care s-au disputat vara. România a rămas tot necalificată, din păcate.
Acum, că am făcut această trecere în revistă, prin prisma umilelor și selectivelor mele întrebări, te întreb, dragă cititorule, merită să te uiți la întâlnirea de adio a tricolorilor din 1994? Merită să spunem să scriem, să ținem minte, dacă nu pe toți, măcar pe câțiva dintre ei: Gheorghe Hagi, Ilie Dumitrescu, Dan Petrescu, Gică Popescu, Florin Răducioiu, Miodrag Belodedici, Bogdan Stelea, Daniel Prodan, Tibor Selymes, Ionuț Lupescu, Dorinel Munteanu, Viorel Moldovan, Costel Gâlcă, Florin Prunea și alții.
Am prins această națională în cea mai pură etapă a vieții mele, în care aș fi putut înțelege fotbalul. În trecerea lină de la copilărie spre adolescență. Eram în vacanța de vară dintre clasele a VI-a și a VII-a. Un elev de gimnaziu care începe să trăiască bucurii și dezamăgiri, la 13 ani.
P.S.
Această scriere a pornit, pe bună dreptate, promovarea întâlnirii de adio, din 25 mai, a naționalei de fotbal a României, la 30 de ani de la fantasticele meciuri din Statele Unite. Doar când scriu 30 de ani, parcă notez ceva fictiv. Meciul de rămas bun, cuprins sub genericul „Pentru ultima dată împreună”, întrunește fotbaliștii Generației de Aur și alte glorii din respectiva perioadă, dar din alte țări. Dacă ar fi să scriu câte s-au petrecut în ultimii 30 de ani, aș umple o foaie de evenimente notabile. Morți ale unor persoane dragi, căsătorii, nașteri, studii, cărți, călătorii, locuri de muncă, despărțiri, împăcări, ce mai… o viață în trei decenii.
Am niște amintiri și de la Coppa del Mondo, din 1990. De exemplu, meciul cu URSS, când Lăcătuș a înscris de două ori, și cel cu Argentina, când Hagi juca pentru prima dată contra lui Maradona. Era limpede că sub bagheta lui Emerich Jenei se născuse o generație. Cred că este antrenorul care a dat cel mai mult fotbalului românesc. O cupă a campionilor europeni, încă o finală și o generație fantastică la națională. Hai România!
București, 21.02 2024
