Fără scenariu

Un rol.
Nu știu dacă l-am dorit.
Dar am rolul principal în viața mea.
E liniște și fețe necunoscute mă privesc.
Așteaptă să schițez un gest, ceva, orice.
Trebuie să râd? Să plâng?
Nu-mi amintesc să fi citit scenariul.
Nu. Sunt sigură că nu l-am citit.
Alte sute de priviri din fotoliile roșii de catifea.
Mă privesc mult prea atent.
E timpul meu.
E timpul să răspund fiecărei provocări.
Trebuie să improvizez.
Trebuie să depășesc fiecare ieșire
din scenă a colegilor.
Cu lacrimi scurte.
Să nu plictisesc publicul.
Bucuria!?
Nu am timp să o joc așa cum aș vrea.
Clipa este limitată.
Colegii de scenă te calcă în picioare pentru o secundă de atenție.
Noi actori se-nvârt în jurul meu.
Nu știu dacă trebuie
să facă parte din acest spectacol.
Ce regizor mă lasă să aleg viitorii actori ai piesei?
E un examen? E o farsă?
Nu știu.
Dar zâmbesc, plâng, doresc, iubesc, urăsc, dezbat, cânt, dansez.
Poate plâng când ar trebui să râd.
Poate ar trebui să vorbesc când tac.
Poate.
Dar toate până când?
Până când microfonul se oprește și lumina se stinge.
Publicul nu te aude, nu te mai vede.
Viața?
Un rol improvizat.
Eu?
Un actor fără aplauze la final.
Sunetul și reflectoarele se întrerup simultan și inopinat.
Nu e timp pentru ieșirea din scenă.
Nu e timp pentru aplauze.