În căutarea cuvântului multidimensional

Cuvântul „bucurie”.
Deschid dicționarul.
Citesc cu mare atenție.
Bucuria este „un sentiment de mulțumire vie,
de satisfacție sufletească”.
Privesc din nou cuvântul. De această dată, îndelung.
Din stânga, din dreapta, de sus, de jos.
Cum îl văd? La fel. Indiferent din ce unghi îl privesc.
Ochii mei sunt programați să înțeleagă cuvinte predefinite.
Sunt ca o otravă care-mi picură în sânge.
Le preiau ca sentimente clare, fără nicio ezitare.
Nu. Nu mai pot citi doar cu mintea.
Refuz.
Cu sufletul citesc diferit.
Când pronunț cuvântul „bucurie”simt o urmă de tristețe,
de melancolie, de ură, de neîmpăcare.
Și multe altele. Nu știu cum încap atât de multe
sentimente în șapte litere.
Cu ochii programați
zăresc cuvintele ca pe un desen bidimensional.
Mă lasă să-mi imaginez spatele obiectelor pictate.
Umbrele din spatele umbrelor nu le văd.
Este un joc de imaginație.
Dar, imaginația îmi joacă feste uneori.
Nu mai vreau cuvinte la care să nu le văd spatele.
E prea multă ură. Nu mai pot avea încredere în ele.
Fiecare spate poate ascunde o armă.
Fiecare literă are umbra ei.
Unde se întrepătrund umbrele simt tristețe.
Vreau un cuvânt clar, multidimensional.
Ca o sferă luminoasă.
Să pot pătrunde în el.
Să simt cum pulsează fiecare particulă.
Să-i simt culoarea, să-i văd mireasma,
să-i ating nemurirea, să-i gust simfonia, să-i aud tăcerea,
să-i intuiesc traiectoria.
Vreau să-l percep cu fiecare celulă din mine.
Nu mai vreau să caut sentimentele din spatele
cuvintelor blocate în definiții.
Norii mei le întunecă.