Poezia care împușcă

În „Arme grăitoare” Emilian Galaicu Păun pune accentul pe forţa de neoprit a poeziei. Adică, pune accentul, aşa cum observă Şerban Foarţă în prefaţă, pe “un amestec straniu de poeta doctus cu omul frust al poftelor carnale” iar din această contradicţie îşi extrage zăcămintele poeziei sale.

Publicate iniţial în revista ardeleană Vatra, poemele lui Emilian Galaicu Păun, învoalate în trimiteri livreşti, nu pot fi înţelese dacă nu ştii cine e, de fapt, Joseph Grand, de exemplu, la care personajul liric “merge neanunţat într-o vizită,” dar dacă am reduce poezia sa doar la jocurile intertextuale şi metatextuale am sărăci-o foarte mult, întrucât jocurile de cuvinte sau citatele spumoase nu sunt decât o pojghiță în spatele căreia descoperim o poezie de dragoste suculentă şi debordantă.

Pe de altă parte, ar fi o greșeală să categorisim poezia lui Galaicu doar ca o celebrare a erosului, atâta timp cât alături de istorii de iubire descoperim şi gâlgâitul istoriei, aşa ca în poemul Pocitania, unde peste o poveste de dragoste poetul suprapune povestea ocupării şi sovietizării Republicii Moldova sau ca în Poemul cu vederea de stînga unde dă una dintre cele mai cutremurătoare imagini ale totalitarismului, scriind: “ca-n povestea ţiganului care, trezit de bătăile-n uşă, cu noaptea-n cap: “Cine-i?” “Moartea!”, -şi scuipă în sân: “Bată-te să te bată, credeam că-i meliţia..”

Istoricul literar Liliana Corobca observase foarte bine cum gazetarii mai îndrăzneţi de pe vremea comunismului băgau fitile acolo unde nimeni nu se aştepta, în imediata vecinătate a articolelor despre măreţele realizări socialiste, publicau articole despre adunatul gunoiului, bunăoară, ridiculizând, în acest fel, ideologia comunistă.

Acest procedeu îl utilizează foarte bine şi Emilian Galaicu-Păun care e un maestru al juxtapunerilor şi al contiguităţilor semantice, căutând, în acest fel, aşa cum spune însuşi poetul, “ printre morţi pe cel ce este viu” şi, desigur, “flacăra poeziei.”