Flaviu George Predescu
Am fost să multiplic o cheie, la Universitate, în scara unui bloc, vizavi de fostul Intercontinental. Ei, în blocul acesta, aflat în imediata vecinătatea a locului pe care s-a aflat cândva Biserica Enei, există un nene cu proteză la un picior – și ține să spună tot timpul asta –, care se ocupă cu chei. La bază este însă licențiat în una dintre specializările sofisticate ale ingineriei.
I-am dat cheia și tocmai ce se apucase de lucru când a venit o veche cunoștință a simpaticului bătrânel. Respectivul i-a spus că vine să reia multiplicarea unei chei, pentru că a încercat să îi facă o copie la un mall, dar aceasta se pare că nu funcționează. Bărbatul a tras și o concluzie ironică: „Nimic nu știu copiii ăștia, nea Ioane…”
„Nu sunt ei de vină, dom’le, sunt șefii lor care nu-i învață.” Și astfel a început să istorisească o amintire veche, când foarte tânăr fiind, l-a băgat o mătușă, mare secretară de partid, să lucreze la Monetăria Statutului, unde era o gașcă de indivizi, foarte sudați între ei, care nu-l învățau nimic. Nici măcar nu vorbeau cu el. Dacă îi întreba ceva, răspundeau, dar evaziv și chiar aveau pornirea să-l trimită la plimbare, dacă era prea curios.
Cum trebuia să fie și un punct culminant, s-a întâmplat ca într-o bună zi, mătușa să vină pe la ei, să-și viziteze sora. Din vorbă în vorbă, a întrebat-o cum s-a adaptat băiatul la serviciu, dar mama i-a spus că mai bine îl întreabă chiar pe el. Omul nostru, tânăr, copil aproape, i-a spus foarte franc adevărul. Foc și pară, mătușa-secretar de partid, s-a dus a doua zi la Monetărie, unde l-a luat la rost pe director care, din ce povestea copiatorul de chei, tremura ca varga. Și ne-a exemplificat dând din mâini ca într-un dans de rățoi.
Femeie tăioasă, mătușa a cerut să fie dusă în mijlocul găștii de șmecheri, cărora le-a spus tranșant că le desființează unitatea. Panicați, respectivii i-au promis și în scurt timp s-au apucat să-l învețe pe tânărul inginer toate secretele meseriei.
După această experiență, tânărul nostru, acum ajuns la senectute, a evoluat, iar mătușa la trimis la un centru de cercetare pe la Semănătoarea. Acolo erau numai oameni experimentați, care câștigau 6 000 de lei lunar, ceea ce însemna foarte mult în acea vreme. Spre deosebire de primii, cercetătorii, oameni deștepți, l-au primit foarte bine și chiar voiau să-i explice cu ce se mănâncă cercetarea, dar gradul de dificultate era mult prea mare, așa că de data asta a înștiințat-o el pe mătușă că nu are de gând să stea prea mult, căci se simte inutil. Mătușa l-a sfătuit să nu fie prost, că e păcat să nu ia un așa salariu, dar el a refuzat, fiind hotărât să-și facă o meserie pe care să se poată baza. Drept care a plecat și și-a croit un destin. Acest fapt s-a răsfrânt și asupra copiilor lui, care au reușit în viață, ocupând funcții de răspundere în corporații și învățământ.
Și concluzia a sigilat totul cât se poate de natural: cei care știu nu vor să-i învețe pe cei care nu știu. Poate bătrânelul nu ar fi fost atât de vorbăreț dacă, atunci când a afirmat că cei care știu nu îi învață pe cei care nu știu, eu aș fi tăcut și n-aș fi spus: „Aceasta este o problemă valabilă în întreaga societate românească!”, căci din momentul acela parcă a întinerit cu 50 de ani și ochii i s-au umplut de lumină. S-a ridicat în picioare și plin de vitalitate a plonjat în trecut, plimbându-se printre amintiri ca printre bijuterii, vorbindu-ne despre cât de otrăvitoare este invidia și cum gândurile rele și pizma se întorc direct la cel care le generează.
Mulțumim, domnule inginer. Viață lungă și multe chei înainte!
ianuarie 2024
