Când murdăria nu te poate atinge

“Până azi, nu am făcut, nici gândit lucruri pe care nu le-aş putea mărturisi, n-am jignit nici legi sociale, nici naturale. L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu – dacă e – prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se-ntâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule cărturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică.(…) Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea.”

(„Jurnal”, Alice Voinescu)

Alice Voinescu (10 februarie 1885 – 4 iunie 1961) s-a născut într-o familie de intelectuali (tatăl său era avocatul Sterie Steriadi, doctor în Drept la Paris, iar mama, Massinca Poenaru, descendentă a lui Petrache Poenaru) și, la vârsta de cinci ani, ştia deja să citească în limbile română și germană, iar la șase ani învăța limba franceză. A avut profesori particulari care au îndrumat-o către științele umaniste. La Facultatea de Litere și Filozofie de la București unde s-a înscris a audiat cursurile lui Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga etc.

Scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare, a fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, 1913), iar teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1940 ia atitudine publică împotriva asasinării lui Nicolae Iorga de către legionari, lucru pentru care în 1948 a fost pensionată, iar în  1951 este arestată făcând un an și șapte luni de închisoare, perioadă urmată de domiciliu obligatoriu în satul Costești, unde rămâne până în ianuarie 1954, în condiții grele.

Imagine de pe lapunkt.ro