Sunt, așadar, rari oamenii nefericiți?

Născut la Huşi și copilărind la Fălticeni, Anton Holban (10 februarie 1902 — 15 ianuarie 1937) ajunge, după despărţirea părinţilor săi, să crească în casa criticului Eugen Lovinescu, al cărui nepot de soră era.

Se înscrie la Facultatea de Litere din București, unde își alege ca specializare limba și literatura franceză. Devine membru în consiliul director al revistei „Sburătorul”, condusă de Eugen Lovinescu.  În 1929 apare la Editura „Ancora” Romanul lui Mirel. Tot acum, e inclusă în repertoriul Teatrului Național piesa Oameni feluriți, scrisă la 19 ani. Doi ani mai târziu, publică romanul O moarte care nu dovedește nimic, iar în 1932, apare volumul Parada dascălilor  şi începe să colaboreze la „România literară” și la revista „Azi”, condusă de Zaharia Stancu. Tot acest avânt şi talent sunt întrerupte brusc, în 1937, când Anton Holban moare din cauza unei banale operaţii de apendicită.

***

Cum aţi scris ultimul dvs. roman, „Ioana”?

Acum doi ani, şi ca de obicei, adică nu la o masă, mereu aceeaşi, la care aş lucra zilnic acelaşi număr de ore, ci plimbându-mă prin superba grădină pe care o are bunica mea la Fălticeni, întrerupându-mă la fiecare moment ca să discut sau să mă ocup cu altceva şi scriind la întâmplare pe nişte foi printre care numai eu am putut să mă descurc. Bineînţeles, până la tipărire am reparat mereu, căutând să fiu cât mai esenţial.

Răspunsul acesta ar fi privitor la tehnica scrisului. Dar un roman există înainte de a fi scris, fie într-o realitate trăită, fie în imaginaţie, fie în amândouă. Şi atunci întrebarea s-ar referi la elaborarea mentală a romanului.

După cum se bănuieşte, realitatea a fost puţin deghizată. Socot viaţa prea scurtă şi prea tristă ca să ţi-o consumi inventând. Dar descrierea Cavarnei am făcut-o doi ani după ce am cunoscut Cavarna. Aceasta denotă artificiul sentimentelor? Am exemple celebre când s-a procedat identic. Probabil că aceasta este o lege a jocului nostru interior. Lamartine a plâns pe Julie Charles în „Le lac” mult mai târziu, pe când era însurat cu alta.

Aş vrea să se reţie din această carte miraculoasa atmosferă de la Cavarna, pe care m-am căznit s-o redau cât mai bine. Spaţiul imens care se întinde acolo în faţa ta şi pustietatea impresionantă. Noaptea nu auzeam decât zgomotul mării, al vreunei uşi de la vreo magazie goală, bătută de vânt, şi al şobolanilor care se jucau în pod. Consider „Ioana” drept un poem în proză. Subiectul este redus la maximum şi nu am alcătuit decât o îmbinare de emoţii. Lectorii n-or să abunde?

Sunt, aşadar, rari oamenii nefericiţi? Cine nu este complicat pentru o chestiune care-l interesează direct? Oare nu-şi trăieşte fiecare, la o vârstă, dragostea cu tristeţile ei?

(fragment din interviul acordat de Anton Holban, în 1935, revistei Rampa)

***

Dragostea cu chinurile ei… Gelozia, așteptările, dezastrele… Discuțiile interminabile din care n-ai lăsa la o parte nici o replică, așa par de esențiale în întregime… Razele de lună sau plescăitul vâslelor pe ape, apusurile printre norii trandafirii… Vorbele abia auzite, înțelegerile perfecte, numai ținându-te de mână, și altă dată apropierile frenetice în locuri neștiute. Și la urmă, pentru unul totul s-a sfârșit și-l părăsește pe celălalt, și-l lasă pustiu și pe neașteptate bătrân. Sau Moartea!

Ca să transcrii aceste stări și să-ți faci pricepute vibrațiile nu e poate prea greu. Dacă te chinui cu intensitate, cuvintele se împreună de la sine. Lectorul te va înțelege ușor, căci își va aduce aminte de experiențe similare, sau va avea în fața lui căldura ta, izbucnirile pline de coloare, neliniștile. Deoarece tot ce frământă are relief….

Sunt însă momente, la începutul dragostei, mult mai nuanțate, mai estompate, al căror contur este mai greu de prins. Vorbe neînsemnate care vibrează cu aceeași intensitate ca și o amenințare de moarte pentru o ureche mai rafinată, căci dacă ești atent, găsești în ele de pe acum, în miniatură, toate cataclismele viitoare. Poți scoate din ele interpretări inverse, după cum vei face-o din scenele cele mai puternice, și, mai ales, desprinzi din toată atmosfera, odată cu impresia unei arhitecturi extrem de complicate, care se înfăptuiește totuși spre stupefacția ta și nesiguranța melancolică, ușor dureroasă, că poate totul nu e decât o părere, o iluzie, o glumă a naturii, și că o singură vorbă nelalocul ei sau gest greșit va destrăma totul.

Și dacă vrei să păstrezi ceva din prospețimea acestor clipe, așa de rare în viața ta necăjită, sau prea stearpă, sau prea complicată, trebuie să le înregistrezi imediat, cum voi încerca eu în aceste pagini, căci altfel, sau frământările de mai târziu vor înăbuși ondulațiile prime, sau indiferența te va face să nu te mai apropii cu nici o emoție de acele umile evenimente.

Dificultățile pe care le voi întâmpina mi se par mai mari ca oricând și îmi dau tot felul de neliniști. Va trebui să întrebuințez cuvinte impalpabile, să insist pe întrebări, căci pot părea fără semnificații pentru lectorul grăbit, să nu țin seama de evenimente, căci nu există încă nici un eveniment, și să las la o pane dialogurile chiar când se întâmplă să fie mai lungi, căci la început nu îndrăznești, și nici nu-ți vine în minte, probabil, să spui nimic important… Doar degajezi dintr-o atmosferă generală pe care n-o poți defini, așa este de imaterială, și care a evoluat tot timpul astfel, încât ai avut impresia uneori că între tine și tovarășa ta se leagă fire de paiajen (indiferent de vorbe) și alteori că spațiul este perfect gol, câte un cuvânt căruia la început nici nu i-ai dat mare importanță, căci părea prea plăpând, sau numai întâmplător l-ai observat și reținut, pentru că semăna cu altul de odinioară, sau că te-a impresionat într-o carte, sau dintr-un capriciu al ființei tale profunde, sau ca o fatalitate. Voi înșira câteva gesturi și vorbe înconjurându-le pe fiecare de sugerările ce mi le-au transmis, dar nu voi face aceasta cu prețul unui mare sacrificiu?

(„Preludiu sentimental”)

Imagine de pe anticariat-unu.ro