Flaviu George PredescuRefuz să accept că maică-mea ar fi prostuță. Când scriu asta mă gândesc tocmai la viziunea ei radicală de ceva timp în ceea ce privește corelarea cu preferințele celorlalți. Ca să fiu și mai concret, mă refer la inflexibilitatea ei de a mai reveni, fie și pe parcursul iernii, în orașul unde s-a căsătorit și și-a crescut copiii, ținându-l pe tatăl meu captiv (în mod indirect) în satul ei natal, acolo unde ea și-a găsit confortul suprem și liniștea tămăduitoare. Dar în afară de ea, noi toți ceilalți nu locuim în localitățile natale. Și atunci de ce ar trebui să acceptăm ideea de a ne întruni, atunci când ne vedem, doar în satul natal al mamei, acolo unde ea, cu un soi de indiferență față de preferințele celorlalți, și-a stabilit locul de veci, atât la propriu, cât și la figurat, încă din timpul vieții. Preferința ei de a se muta definitiv și neîntrerupt acolo nu are intenția de a ne răni pe noi ceilalți, dar, pentru că noi avem și alte preferințe, ne dezorganizează și ne pune în fața unei situații noi, aceea de a renunța la ceva care ne face plăcere și de a rămâne blocați într-un compromis continuu, dacă vrem să o mai vedem. Și atunci, când mă duc în Ardeal, pentru unul ca mine, apare dihotomia: locul unde m-am născut și am crescut sau mama?
Cea mai recentă întâlnire cu ea, petrecută la Cugir, la cererea mea expresă, pentru că veneam cu familia, mi s-a părut dominată de sentimentul compromisului. Deși se bucura sincer de copii și ne oferea tot ce avea mai bun, în felul ei de a fi se simțea o slăbiciune atât psihică, cât și emoțională, dar mai ales evadată dintr-un fel de autoizolare pe care singură și-o impusese. Parcă fusese nevoită să plece din Paradisul sau chiar „mormântul” în care se refugiase. Știu că sună dur și nepotrivit, dar orice turn în care te refugiezi capătă valoare de mormânt, în lipsa compromisului util. Mai ales atunci când nu cauți împreună cu cel de lângă tine o cale. Între doi oameni, bucuria să nu fie numai de-o parte.
