Te citesc cei din familie?

O întrebare care mi-a venit în minte de câteva ori pe parcursul anilor. Dacă scrii, mai exact dacă publici cărți, este bine să-ți dorești să te citească cei din familie? Mă refer atât la familia de origine, cât și la cea întemeiată de tine, dacă este cazul. Am ajuns tot la o concluzie simplă, survenită din psihologia biblică și, mai nou, reafectată în tot felul de cărți de dezvoltare personală: ar fi bine să nu ai așteptări. De exemplu, părinții mei au descoperit cum gândesc în anii 2010-2013, citind blogul meu. Acolo mi-am scris gândurile care ulterior au devenit file de carte în Chezășie pentru libertate și Poetul merge mai departe. Mi se pare că dincolo de suferința lor de a afla care este realitatea de fapt, am câștigat doi oameni care m-au cunoscut mai bine. Pe atunci eram singur, dar aflat la o vârstă la care oamenii se cam pun la casa lor, însă eu, tocmai ca urmare a unui astfel de eșec, nu mai eram într-o situație de acel tip. Astfel că nuanțele vieții arătau încă o dată că nimic nu este ceea ce pare. Ceilalți te-ar putea judeca greșit, considerându-te un pierde-vară, iar părinții ar putea crede că ceva nu este în regulă, fie ai pretenții prea mari, fie ești prea rănit sau te miri în ce situație te afli pentru care, într-un fel sau altul, ei sunt responsabili.

Într-o carte a sa, Gabriel Chifu povestește cum un personaj se duce acasă, la părinții săi cu care nu mai găsea subiecte comune de discuție. Secvența este pasageră, dar mi-a rămas în minte. Nu în puține rânduri am scris despre acest decalaj de comunicare căruia unii, mai ales fiii, îi răspund cu o și mai mare înstrăinare. Alții se duc în localitățile de origine unde, în loc să stea de vorbă cu părinții, ies la întâlniri cu oameni cu care se văd oricum des, sau mult mai des, în orașul în care locuiesc.

Eu sunt dintre aceia cărora le place să petreacă timp cu părinții. Să stau cu ei, să le povestesc ce am mai făcut, să-mi povestească despre ei și, mai ales, ce cred ei despre anumite subiecte, dar și să mă racordez la ei. Este adevărat, de destule ori discuțiile au dus la tensiuni. Prin reîntâlniri, adesea vechi răni ies la suprafață. Ceva aparent nesemnificativ le activează. Poate că para-comunicarea maternă, bazată pe scheme proprii de control, pe concluzii deja trase sau „politizarea” biografiei personale ca așteptare din partea tatălui, idee (mai mult inconștientă) că tot ceea ce faci trebuie să aibă o relevanță socială și tot idee potrivit căreia cariera nu poate merge decât în sus. Toate acestea, lipsite de mesajul lui „orice s-ar întâmpla, tu să știi că noi, atât cât vom fi pe pământ, te vom susține”, mai exact spaima cumplită de a ajunge într-o situație de „orice s-ar întâmpla” au dus la clivaje de comunicare și la decalaje emoționale și cognitive aproape insurmontabile.

În concluzie, nu știu dacă e bine sau nu să te citească familia, atunci când publici scrieri. Poate concluzia este mai simplă și răspunsul la această întrebare constă tocmai în obiceiul lecturii sau lipsa acestuia. Cine știe? În mod sigur, n-am avut parte de părinți idioți sau ignoranți, dar mi se pare că, în anumite momente, am ajuns la tensiuni tocmai pentru că nu au știut să mă descopere și, la rândul meu, nu am avut prea multe elemente să-i cunosc, fie pentru că n-au avut exercițiul autodezvăluirii, fie că au „secretizat” fapte din trecutul lor, care m-ar fi ajutat să-i înțeleg mai bine. Poate că amnezia, problemele zilnice și, din nou, lipsa exercițiului de a vorbi despre ei înșiși.