În Mărginimea Imperiului

Poate nu era de așteptat ca tocmai Mircea A. Diaconu să devină cel mai calificat ”bucovinolog” și cel mai harnic militant pentru recunoașterea (și, eventual, consacrarea) identității culturale a provinciei (și a celei păstrate, și a părții pierdute). Dar nu se poate spune nici că nu existau semne, ba chiar multe, începînd cu mografia ”Mircea Streinul” din 1998 și cu monografia ”Mișcarea Iconar” din 1999 și mergînd pînă la ineditul volum de poeme ”obiectuale” ”Cernăuți. Obiecte pierdute” și culminînd cu recentul eseu Ciprian Porumbescu. La marginea imperiului (Editura Universității ”Ștefan cel Mare”, Suceava, 2023). Asta ca să nu mai numărăm și alte izbînzi militante, concretizate în îngrijiri de ediții și alte inițiative de promovare. Toate isprăvile lui ”bucovinene” pornesc de la premisa – justițiară – că provincia nu e recunoscută printre cele protagoniste, iar pledoariile lui vor să-i restituie meritele neglijate. Nostalgia aceasta ”promoțională” se vede numaidecît chiar în deschiderea eseului, unde Diaconu mărturisește că și-ar fi dorit o carte ”mai degrabă despre Bucovina”, decît una focalizată doar pe Ciprian Porumbescu; iar dacă nu o carte despre Bucovina, măcar una din care provincia să se străvadă ”din experiențele de viață” ale compozitorului, punînd la bătaie pentru asta și ”o disponibilitate afectivă.” Numai că, pentru a ajunge la ”portretul” lui Porumbescu și, prin intermediul lui, la ”spiritul unui timp altfel inaccesibil”, trebuie să facă ceva ordine în haosul edițiilor care cuprind jurnalul compozitorului și alte documente (scrisori în primul rînd). E o operație prealabilă, deși plasată, în volum, în poziție (aproape) finală. E o critică acribioasă a edițiilor, luate la rînd și comparate, începînd cu cea a lui Leca Morariu din 1986 și încheind cu cea a Stancăi Scholz-Cionca din 2023. E poate un model de scrupulozitate, căci Diaconu scoate în evidență toate inadvertențele, de toate felurile (inclusiv de paginare), și toate omisiunile ori lecțiunile greșite. Editarea jurnalului și corespondenței se mai complică și prin faptul că ”au beneficiat de transcrieri și traduceri succesive, aflate în diferite locuri” (jurnalul era scris în germană), de unde alte dificultăți de editare. Dar detectivistica lui Diaconu rămîne exemplară – și după ea s-ar putea realiza, în fine, măcar o ediție critică.

Jurnalul fiind ”o oglindă a locului și a epocii”, dar și ”oglinda vieții unui tînăr”, Diaconu developează din aceste oglinzi portretul unui ”spirit liber, atît de liber încît nu devine nici măcar robul propriilor convingeri sau al propriilor speranțe”. Prin refracție, iese și tabloul epocii și provinciei, unde ”românii se simt disprețuiți” – dar nici ei nu rămîn datori la dispreț. ”Conviețuirea”, care în particular pare a fi lipsită de discriminări etnice (printre prietenii compozitorului sînt tot felul de neamuri), în plan social pare animată și tensionată de o ostilitate – culturală cel puțin – reciprocă. Și Ciprian, dar și românii, îi disprețuiesc, bunăoară, pe evrei, dar asta nu-l împiedică pe compozitor să aibă prieteni evrei. În felul lui (în felul lor), era/u, în acest sens, niște eminescieni – disprețuiau rasa, dar respectau individul.

În căutarea propriu-zisă a lui Ciprian, Diaconu pornește de la liniile definitorii ale destinului acestuia: ”fascinația muzicii, /…/ iubirea pentru Bertha, fatală și, prin urmare, mitizantă, apoi /…/ moartea prematură, datorată tuberculozei”. Sînt linii destinale explorate cu migală, în detaliu, atît pe partea sentimentală (unde Ciprian e afectat grav de tot și ajunge să aibă noaptea ”frisoane” și ”teribile aiureli”, în vreme ce sîngele-i ”curgea în vine firebinte ca plumbul” după o întîlnire cu Bertha; sau, altădată, și mai patetic: ”mă gîndesc la viitorul meu, care, fără ființa aceasta dragă, se scufundă în neant”), cît și pe cea creativă sau pe linia condiției sociale. Cu toate că pare a fi dus, atît la Cernăuți, cît și la Viena, o viață studențească destul de vivace (chefuri, boemă, fete, concerte ș.a.), Ciprian a trăit în continuă precaritate, trebuind mereu să solicite bani, fie de la tatăl Iraclie, fie de la prieteni, cum o face cu Epaminonda Bucevschi, pe care ajunge să-l implore: ”Te rog, te rog mult, fă ceva pentru mine!”. Pe cît poate, își ascunde și sărăcia și boala după o mască de bună-dispoziție și umor – scrisorile și jurnalul arată un spirit dezinvolt, cu vădite efecte de artă ironică și auto-ironică. E extrem de sever cînd e vorba de muzică, de cea religioasă în primul rînd care, în Bucovina, i se pare ”o behăială, văicăreală și hăuleală” menită să izgonească ”pe fiecare vizitator al bisericii”. ”Ciprianul nostru”, va nota Leca Morariu, ”cam prea mult umbla” ”în cele excesive cărări ale libertății academice”. Nu-i de mirare, căci se simte cu adevărat liber – e ceea ce Diaconu subliniază mereu – în fața oricăror probleme (mai puțin în cele legate de iubire, sărăcie și boală). Are un spirit critic – pe bună dreptate zice Diaconu – caragialian și face tot felul de șotii, de parcă ar fi fost membru prin anticipație al grupului ”Ars amatoria” (e poate cam prea hagiografic ”scrisul balzacian” și ”rafinamentul unui Cervantes”, dar astea sînt impozite datorate patriotismului local). Cînd e să facă observații sociale bonom-sarcastice se descurcă prea bine chiar: ”românii trec mereu în Dobrogea, aflînd acolo o țară de tot nouă unde fug purceii fripți prin mlaștini și pe copaci spînzură poloboace de vin – în scurt trăiesc ca în ismenele lui Avraam”. Aplicîndu-i puțină psihanaliză, Diaconu conchide, după ce-i evocă isprăvile mai goliardice (e o ipoteză propusă de Diaconu, dar la care nu aderă de tot) că ”fugea de fapt de strigătul, disperat uneori, pe care, prin retortele sensibilității sale, considerate excesive, îl metamorfoza în scenarii umoristice” – muzicale sau literare. E însă și grav și radical în problemele naționale (a fost la un pas de martiriu, totuși!) și, comparînd situația din Bucovina – unde ”putreziciunea a crescut prea mult” – cu cea din Banat , exclamă îndurerat: ”E cu totul altă nație pe acolo”! Pe aceeași coardă psihanalizantă, Diaconu valorizează și reacția în fața morții care l-a ”însoțit mereu” (dă la un moment dat un lung pomelnic de morți din familie) și a bolii ”care-l macină”, presupunînd că ”lui Ciprian nu-i rămîne decît să saboteze și moartea, și boala, printr-un exces de vitalitate” și prin debordanță boemă. Din păcate, nici una din cele două nu se lasă sabotate – și acesta va fi și cazul lui Ciprian, care se simte adesea părăsit de toți și de toate: ”n-am pe nime, doar numai biata mea violină”. Portretul ”mai uman și mai credibil” pe care și-l propune Diaconu capătă consistență pe măsură ce detaliile biografice se strîng tot mai bogate, într-o expoziție barocă. Inclusiv cînd e vorba de contradicții de sine: bunăoară, nu s-ar mai întoarce la Stupca nicidecum, preferînd o viață de quasi-homeless la Viena, dar, altădată, ”O, dulce trebuie să fie să șezi, singur, la focul de lemne de brad” etc. În cele din urmă însă, cu un umor funebru, decide să revină ”cît de curînd acasă; cît mai am de tușit, mai tușesc acasă, fără spese, decît aici cu spese enorme”. N-a mai avut mult.

Un eseu de virtuozitate, zis pe scurt și direct.