Gabriela BoticiAu înflorit bujorii în fața casei mele
Și tu nu ești acuma să-i vezi iar plini de viață
Tandrețea lor albastră uitarea mă învață
Plângând, încă o dată, căderea unei stele.
Dar în tăcerea blândă, credința-n dimineață
Te-aduce lângă mine și simt fiori în vele.
Când te zăresc în gânduri, te construiesc din ele
Și nu-i o rătăcire în ochii mei de ceață.
Căci în lumina caldă te regăsesc pe tine
Tăcută și suavă, dar neadevărată
Ești doar în mintea care te vrea și te reține
O amintire dragă uitată-ntr-o sonată –
Pe strunele viorii, dar glasul tău nu vine,
Din al meu timp de-acuma, mereu vei fi plecată.
