Dan RomașcanuArticolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este altfel decât articolele obișnuite din această serie. În aceste zile nu pot să-mi desprind gândul de la evenimentele din Israel, țara în care trăiesc de 39 de ani și care mi-a devenit a doua patrie. Voi scrie deci despre kibbutzul Be’eri, una dintre așezările israeliene care au fost lovite cumplit de acțiunile teroriste din 7 octombrie 2023. Am ales să nu ilustrez articolul cu imagini ale pogromului, masacrelor, distrugerii prin care a trecut acest sat aflat la 4 kilometri de frontiera cu fâșia Gaza. Articolul este deci însoțit de fotografii ale kibbutzului Be’eri așa cum a fost și așa cum va fi. Căci viața, rațiunea, creativitatea și solidaritatea oamenilor din aceste locuri îl vor face să renască, după ce amenințarea terorismului va fi înlăturată.
(sursa imaginii: https://www.israelandyou.com/bitronot-beeri/)
Am vizitat de câteva ori această parte a țarii, dar vizita pe care mi-o amintesc cel mai bine este cea făcută cu zece ani în urmă, în februarie 2013. Aveam atunci două motive să fim acolo. Primul motiv era câmpul de maci de lângă Be’eri. Într-o țară în care florile sunt o raritate din cauza asprimii climei, aici se petrece în fiecare primăvară un fenomen unic – un câmp întins se vopsește în roșul macilor care răsar cu o densitate uimitoare. În aceasta perioadă, toată zona, și Be’eri în special, devine ținta excursiilor iubitorilor de natură, a turiștilor și familiilor din toată țara care vin să vadă câmpia roșie. Al doilea motiv era o expoziție organizată în colaborare cu Institutul Cultural Român, sub titlul „Spiritul Săpânței” – un proiect româno-israelian de artă tradițională și contemporană. Expoziția cuprindea lucrări ale artiștilor israelieni Haim Maor și Nora Stanciu, precum și ale artistului popular român Dumitru Pop Tincu, continuatorul tradiției fondatorului „Cimitirului vesel”, Stan Pătraş. Timp de o lună, cei trei artişti lucraseră în comun la Proiectul „Spiritul Săpânței”, perioadă concretizată în lucrări care făceau apel la memorie, comemorare, artă şi folclor. Expoziția fusese prezentată la Tel Aviv și încă într-un loc, dacă nu greșesc, iar galeria de artă din Be’eri era ultima ei stație în Israel. Unul dintre filmele documentare proiectate în expoziție includea o baladă interpretată de un artist maramureșean, care descria soarta tragică a unuia dintre satele evreiești din Maramureș, rămas pustiu după deportarea evreilor spre Auschwitz, în iunie 1944. Nu îmi puteam imagina atunci, când priveam filmul în eleganta galerie de artă a kibbutzului, că satul maramureșean și satul israelian în care mă aflam aveau să fie legate, un deceniu mai târziu, de destinele unor tragedii asemănătoare.
(sursa imaginii: https://www.icr.ro/pagini/spiritul-sapantei-expozitie-la-kibbutz-beeri-1602-10032013)
Kibbutzul Be’eri a fost înființat în octombrie 1946, în cadrul unei acțiuni a Mișcării Kibbutzurilor (organizația care unește aceste asociații cooperatiste încă din perioada dinaintea independenței) pe parcursul căreia au fost înființate în aceeași noapte 11 kibbutzuri în nordul desertului Negev. Majoritatea întemeietorilor kibbutzului erau imigranți din Irak, evrei care parcurseseră aproape o mie de kilometri prin deșert și în teritorii ostile, după ce fuseseră alungați din țara în care strămoșii lor trăiseră peste 2 500 de ani (de la exilul babilonian). Când se vorbește despre refugiații palestinieni din 1948 se uită, de obicei, că în aceeași perioadă au existat de două ori mai mulți refugiați evrei expulzați din țările arabe spre Israel. Toți au fost primiți și integrați în noul stat și au contribuit esențial la creșterea acestuia în anii de pionierat. Încă din primii ani de existență kibbutzul a trebuit să îmbine munca cu lupta de apărare. În 1948, în timpul Războiului de Independență, Be’eri a fost atacat și bombardat de armata egipteană. Deși era complet izolat geografic, kibbutzul nu a fost atunci ocupat sau evacuat.
(sursa imaginii: haaretz.com/israel-news/2023-10-12/ty-article-magazine/.premium/one-of-the-most-beautiful-parts-of-israel-before-all-hell-broke-loose/0000018b-1f47-df31-a99f-7fc75fa20000)
În anii care au urmat, Be’eri a urmat traseul multor altor localități de acest fel din Israel. S-a dezvoltat în primul rând agricultura, după ce au fost desțelenite pământurile în parte deșertice. Creșterea animalelor și producția de brânzeturi de calitate sunt una dintre mărcile de excelență ale kibbutzului. Începând cu anii ’70 are loc și aici o diversificare a profilului economic, prin înființarea unor unități industriale. Principala sursă de venit astăzi este tipografia Be’eri, care are o cifră de afaceri anuală de sute de milioane de shekeli. Compania s-a extins în tipărirea pachetelor, albume foto online și materiale de marketing profesionale pentru întreprinderile mici. Aici sunt fabricate și permisele de conducere din material plastic pentru tot Israelul, conforme standardelor europene. De asemenea, kibbutzul Be’eri deține o companie de tehnologie alimentară, Hinoman, care cultivă Mankai (Wolffia globosa), o super-legumă tradițională, care revoluționează viitorul alimentelor durabile pe bază de plante. Este singura sursă vegetală din lume care conține proteine complete cu toți cei nouă aminoacizi esențiali, fier și vitamina B12, plus nenumărați alți nutrienți-cheie. Kibbutzul cultivă de asemenea jojoba, un arbust originar din sud-vestul Statelor Unite, și comercializează uleiul acestuia, care poate fi aplicat direct pe piele pentru tratamente contra acneei, psoriazisului, insolațiilor și pieii crăpate. De asemenea, este folosit local pentru a încuraja creșterea părului la persoanele care chelesc. În producție industrială, jojoba este folosită ca ingredient în șampoane, rujuri, machiaj, produse de curățare a machiajului și în loțiuni pentru față, mâini și corp. Be’eri este, alături de Hatzerim (lângă Bersheva), centrul principal pentru cultivarea și producția uleiului de jojoba și unul dintre singurele locuri din lume în care această plantă a fost aclimatizată, în afară de sudul SUA și de Mexic. Mai trebuie menționat un aspect important. Be’eri este unul dintre puținele kibbutzuri din Israel care și-a păstrat structura cooperatistă, refuzând să treacă prin procesul de privatizare, adoptat de majoritatea celorlalte unități similare în anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. Hotărârile principale continuă să fie luate prin vot democratic, iar pentru a locui în kibbutz și a beneficia de înlesnirile sociale acordate locului, membrii acestuia trebuie să aibă domiciliul aici și să contribuie la economia kibbutzului cel puțin șase luni pe an.
(sursa imaginii: www.kibbutzvisit.com/listing/kibbutz-beeri/)
Kibbutzul Be’eri era invidiat pe bună dreptate pentru succesele sale, pentru frumusețea locului (rezultat în mare parte a muncii întemeietorilor și urmașilor lor) și pentru viața comunitară bogată și diversă. Singura problemă a locuitorilor era proximitatea de Gaza. După ce coloniile din Gaza au fost evacuate în anul 2005 și armata israeliană s-a retras complet din acest teritoriu, puterea a fost preluată de organizația teroristă Hamas. După ce și-au lichidat inamicii politici interni, aceștia au început o serie de activități teroriste care au perturbat – sporadic, însă aproape permanent – viața la Be’eri și în cele câteva zeci de alte localități din apropierea fâșiei Gaza. Formele acestor atacuri au fost diverse – de la tiruri de rachete până la trimiterea de baloane incendiare pentru a da foc serelor și câmpurilor cultivate. Nimic nu a fost însă asemănător cu oroarea atacului din 7 octombrie 2023. Sute de teroriști înarmați, care au trecut fraudulos frontiera distrugând gardul de separare, au ocupat localitatea pentru 18 ore, timp în care au ucis aproape pe oricine le-a ieșit în cale: întâi pe luptătorii și polițiștii care apărau localitatea, apoi populație civilă, inclusiv copii, bătrâni și femei. Au violat, au incendiat, au distrus casele și unitățile economice. Au răpit câteva zeci de locuitori pe care i-au târât în Gaza ca ostatici. În momentul în care scriu acest articol, la opt zile după evenimente, nu se cunoaște încă numărul exact al victimelor și al ostaticilor. Se știe însă deja că au fost asasinați la Be’eri cel puțin 120 de israelieni, dintr-o populație care numără intre 1 100 și 1 200 de locuitori. Numărul ostaticilor este de cel puțin 162, o parte dintre ei din Be’eri. Pagubele materiale sunt enorme.
(sursa imaginii: www.kibbutzvisit.com/listing/kibbutz-beeri/)
Ceea ce s-a relatat în aceste zile și unele imagini difuzate în Israel și în lume ne furnizează viziunea unui pogrom de proporții, a unor crime de război care păreau inimaginabile în secolul XXI. Și totuși, din această catastrofă se pot naște și lucruri pozitive. În primul rând, este vorba despre trezirea incredibilei puteri de rezistență, de solidaritate și de întrajutorare a israelienilor în vremuri de cumpănă. Este evident că unele dintre instituțiile statului nu au funcționat sau au funcționat prost în misiunea lor principală – așigurarea securității cetățenilor. Am fost surprinși de amploarea acțiunii teroriștilor, dar și de cruzimea și fanatismul lor. Va veni o vreme când aceste aspecte vor fi discutate și vor fi trase concluziile – cele personale și cele legate de remedierea lacunelor și de pregătirea în viitor. Misiunea principală acum este victoria, iar victoria poate însemna doar eradicarea de la rădăcină a terorismului. S-a dovedit încă odată puterea societății civile, a comunităților locale, a organizațiilor non-profit, a tuturor celor care doresc să ajute. Toate localitățile din jurul Fâșiei Gaza au fost evacuate, pentru a pune familiile, bătrânii, copiii în afară de pericol. Ei sunt găzduiți în localitățile din zonele cu pericol mai redus, deși nu este sigur și clar astăzi care sunt acestea. Au rămas cei care asigură continuitatea unităților economice care nu au fost distruse (la Be’eri, de exemplu, este vorba despre crescătoria de bovine) și, desigur, militarii. Câți dintre locuitorii evacuați se vor întoarce? Răspunsul la această întrebare depinde, cred eu, de recâștigarea siguranței, a încrederii în sistemul de apărare, a sentimentului că Be’eri și celelalte localități din zonă sunt locuri sigure în care pot trăi familiile, în care pot fi crescuți copiii, în care pot fi îngrijiți cei în vârstă. Eu cred că asta se va întâmpla. Vă dau întâlnire pe câmpurile de maci de lângă kibbutz și în galeria de artă în una dintre primăverile viitoare.
