Caz închis – 21
Mi-a deschis o fătucă de vreo douăzeci de ani. De sub o bonetă albă de infirmieră se iţeau zulufi rebeli de păr roşcat. Un nas în vânt contrasta cu privirile jucăuşe. Mutriţa ei amuzantă nu se potrivea deloc cu aerul închis care m-a izbit din prima clipă, aproape m-a sufocat cât mi-am dezbrăcat paltonul în hol, casa aceea avea nevoie de o aerisire zdravănă înainte de orice. Mai înainte să gândesc altceva, cred că am înţeles de ce.
În încăperea mare în care am intrat, luminată straniu, cu spoturi gălbui la îmbinările dintre tavan şi pereţi, ca la expoziţii, mirosea a transpiraţie şi aerul părea stătut de decenii, jilav şi copt, ca în spitalele vechi, cu multe lehuze.
Mă aştepta, prăbuşit într-un fotoliu delabrat, un bătrân. Haine ponosite lăbărţate, pantofi scâlciaţi, cu şireturile desfăcute, părea un homeless căzut printr-o întâmplare în fotoliul unei case de oameni cumsecade, nebărbierit de un secol, cu părul încâlcit şi transpirat atârnându-i în codiţe pe ceafa numai piele căzută. Un nas acvilin ca de ceară, cu o hartă de firişoare dense albăstrii. În tot era numai piele şi os şi faţa îi era cadaverică. Şi nu era de vină lumina.
Nu cred că mai văzusem vreun om atât de slab, m-am gândit că dacă se ridică să facă doi paşi, trebuie ajutat. Dar ochii îi străluceau, din interior, parcă aveau un bec puternic în spatele globilor. Şi mai era ceva care m-a frapat din prima clipă: ședea în fotoliu, dar îi depăşea speteaza cu două capete. Pentru că nu era doar slab ca un țâr, mai era și foarte înalt. Am fost sigură că are spinarea ţeapănă, ca unul care a petrecut toată viaţa în armată şi probabil nu pierdea niciun prilej să nu se fălească cu disciplina militară. Mi-a confirmat în câteva clipe.
M-a observat că mă strânsesem în mine când l-am văzut, instinctiv, nu mă putusem abţine.
– Nu te speria, am auzit vocea cavernoasă de la telefon, parcă râcâia cu un şmirghel un perete. N-am să mor în după-amiaza asta, o să fie însă în curând. Ia loc. Unde vrei.
Mi-a arătat alte două fotolii ceva mai zdravene. Între ele trona o măsuţă de sticlă cu o ceaşcă cu cafea aburindă, un pahar şi o carafă cu apă. O gazdă atentă, care calculase exact momentul sosirii mele. Sau eu mă ţinusem de cuvânt şi apărusem la timp. Lângă ceşcuţă mai era o mapă albastră groasă dintre cele mai elegante, prinsă cu elastic la două colţuri.
– Camelia, poţi să pleci, l-am auzit spunându-i fătucăi înţepenite în picioare în dreapta lui.
Aş fi putut jura că are un nume de floare.
-
Sigur nu mai aveţi nevoie de mine? l-a întrebat fals grijulie.
-
Sigur. Vino dimineaţă.
-
V-am lăsat porţiile de medicamente pe noptieră.
Şi-a luat catrafusele, un rucsăcel de care atârna un Mickey Mouse jerpelit, cât o cutie de chibrituri, şi a tăiat-o mai repede decât m-aş fi aşteptat, de parcă voia la aer. Sigur meseria pe care o făcea vremelnic nu era de ea.
– Aşadar, aşa arată Ileana Caragea, spuse vocea cavernoasă. Mă aşteptam să fii mai în vârstă. Se vede că generaţiile de azi se maturizează mai repede. Ştii cine sunt?
-
Mai mult sau mai puţin, am spus.
– Probabil ce-ai găsit pe internet, informaţii de duzină, aproape toate eronate. Sau ce ţi-a spus vreun şef de-al tău vecin cu pensia, care a cunoscut şi vremurile regimului trecut. Şi acelea informaţii eronate. Nu-mi pasă. Trebuie să ştii că sunt pe moarte. Am fumat toată viaţa ca un năuc, nici nu cred că mai am plămâni, poate nişte găuri prin tumoare prin care mai circulă aerul. Nu mai am putere nici să tuşesc. Am şi uitat când am avut o zi fără dureri.
Nu m-am abţinut să nu-l întreb:
-
De ce nu mergeţi la o clinică? Sunt atâtea care fac minuni.
A stat să se gândească înainte să-mi răspundă sau poate nu reuşea să respire ca lumea.
– Aş putea pleca undeva, să roiască doctorii în jurul meu, să vâre fel şi fel de cabluri în mine, să-mi atârne la cap pungi cu zemuri care să mi se scurgă în braţe, fire care să mă lege la aparate care să zumzăie neîncetat. Rahat! Nu-i vorba de bani. Tot ăla e sfârşitul, ştiu bine. Chiar dacă dau toţi banii din lume. Mai câştig o zi, o săptămână, pe urmă durerea revine şi mă stârpeşte. N-am chef. Crede-mă, ştiu ce fac. Aştept. Dar nu te privesc toate astea.
Aşa era, mi-era milă de el, ca de orice suferind, dar, într-adevăr, nu mă privea. Îl vedeam prima oară în viaţă, nu credeam să-l mai văd şi tot ce-i puteam arăta era compasiunea pentru oricare semen aflat în suferință. Dar nu străbătusem oraşul pentru asta.
– Nu vreau compasiune. Îţi zic cum stă treaba ca să înţelegi de ce te-am chemat. Vreau să se ştie ce-ţi voi spune. Dacă las un bilet scris or să-l distrugă ai mei sau o să ajungă în mâinile cine ştie cărui nătărău care o să-l arunce la coş. Prefer să spun cuiva de la televiziune, eşti cea mai potrivită. Nu sunt naiv să cred că o să mă şi asculţi, dar merită să încerc. N-am cum să te presez, o pot face alţii.
Nu începuse să-mi spună încă. A vrut să vadă efectul vorbelor lui, ameninţare voalată, dar cred că n-a citit nimic pe chipul meu. M-a îndemnat să beau cafeaua. Sau apă.
– Când o să revii, dacă o să mai revii, n-o să mai fiu aici. Aşa că fii foarte atentă la tot ce-ţi spun.
A făcut iar o pauză lungă.
– N-aveai de unde ştii. Dar ce-ai spus aseară pe post e neadevărat. Cartea la care lucra Emil nu-i aparţine. Nu-i a lui. E un impostor. E un tip mare în scrisul lui, dar în altele e impostor. Paginile alea eu le-am scris.
N-am avut reacţie. Dacă-i spunea pe numele mic, o fi avut motive, o să le aflu. Mă aşteptam să înjure sau să dezmintă, nu să-mi spună că scrie şi el aceeaşi carte. Prea părea de poveste. Mi-a luat vorba din gură:
-
Trebuie să ştii povestea.
S-a oprit din nou, gâfâind, străduindu-se să nu tuşească. Probabil că tusea îi făcea mult rău. Nu ştiu cum reuşea să se abţină, m-am gândit că, dacă începe să tuşească, îşi scuipă chiar şi ultimele urme de plămâni şi e conştient de asta.
Nu l-am grăbit în niciun fel, l-am lăsat să vorbească în ritmul lui.
Îmi făcea rău.
Cât mi-a povestit, se întrerupea la câteva fraze, să-şi reia respiraţia şi puterile. Văzând că nu disper, şi-a agăţat o umbră de zâmbet în colţul gurii, de parcă mi-ar fi mulţumit că am răbdare. Sau poate avea alt motiv, era doar satisfăcut că povesteşte, nu-mi ardea să analizez.
Era prea stupefiant ce spunea.
(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)