Neputința ignorantului lui Omar Khayyam

Întâmplarea a făcut ca să-mi fie readus în fața ochilor un catren din Rubaiatele¹ lui Omar Khayyam, catrenul 148, versuri ce par că au acum alte semnificații (ce-i drept… nu le mai percep cu irișii neastâmpărați ai tinereții) – „Ignorantule care te crezi savant, mă uit cum te zbaţi/ între infinitul trecutului şi infinitul viitorului./ Ai vrea să-nfigi un stâlp între aceste două infinituri şi să te sui pe el/ Mai bine aşază-te sub un copac, lângă o sticlă de vin care te va face să-ţi uiţi neputinţa!”

Hotărât lucru că pentru a a urca pe scara ce duce la definirea unui individ ca savant, acea persoană trebuie să își educe corpul, mintea, comportamentul. Va ignora familia, prietenii, oamenii din jur, câteodată și bunele maniere, igiena poate, sau un ritm de viață sănătos…

Atingerea punctului culminant al călătoriei lui, care de multe ori poate dura o viață sau chiar mai mult decât atât, se asemănă cu starea în care un călugăr budist atinge Nirvana, o stare de fericire realizată prin eliberarea de grijile vieții, de suferințe și de inumanitatea care se întinde ca o plagă neagră peste întreaga omenire. Aspirația lui de a aduce ceva inovativ, un grăunte de ajutor în pandemia generală a ultimelor secole, vine din dorința lăuntrică și uneori subconștientă, de a fi un bun samaritean.

Genial, fără îndoială că este, dovadă că însuși poetul persan îi atribuie condiția omului care vrea să atingă perfecțiunea creației prin acea căutare nesfârșită a frumosului din trecut și răstălmăcit în viitor. Ceea ce e mai interesant este că și-ar dori nemurirea materializată într-un stâlp dintre aceste două lumi ca într-o interpretare filosofică a celebrelor vorbe ale lui Arhimede: „Dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”. Și-ar dori nemurirea din cel mai înalt punct al ei, o alegorie ce ne aruncă în spectrul lui vizual, observând cum privirea îi scrutează trecutul pentru a construi viitorul.

Omar Khayyam intervine imperativ în condiția savantului, curmându-i suferința de a visa și recomandându-i revenirea în lumea materială, cu picioarele pe pământ, înmagazinând mituri literare din cultura multor popoare… de la noi cel mai reprezentativ fiind mitul Luceafărului și a lui condiție a omului de geniu.

Elementele, ce întregesc tabloul pământean în care este adus savantul, duc cu gândul la repaus în mijlocul naturii, o Nirvană autohtonă care dă impresia că poate fi palpabilă și mult mai ușor de atins.

Este posibilă împământenirea geniului și cu ajutorul licorii lui Bachus, cel mai vechi și mai răspândit “viciu” al acestei planete, dar și cu cantitatea ce i se oferă spre consum, o sticlă, îndeajuns să atingă stări de beatitudine și inerție trupească. Exact în asemenea decor în care sărmanul visător este țintuit de tenebrele lumescului, poetul alege să vină cu un epilog cutremurător și să-i desființeze condiția de minte luminată, folosind vinul pe post de medicament (nu că nu ar fi), dar de data aceasta pentru a-i trata neputința, o caracteristică a unui om de rând, nu a unui om de geniu.

Procesul de stigmatizare a luat sfârșit, artistul a părăsit scena și a venit în mijlocul publicului, nerecunoscut de nimeni, s-a așezat pe un scaun și a devenit un simplu spectator.

Zăbovesc asupra hermeneuticii khayyame, într-atât încât să simt pe buze gustul înțepător dar și parfumat al sticlei de vin ce mi-a întins-o, ca o capcană, autorul. Mă consult cu imaginare gânduri dacă nu cumva acest catren este un hipotext înființător de idei, teme și motive plauzibile pentru a fi reluate de-a lungul istoriei literare.

Se deșteaptă argumentul că Mihai Eminescu l-a citit pe Omar Khayyam, deci bănui „Cugetările Sărmanului Dionis” a avea influențe din filosofia petrecărețului arab, iubitor de vin² și de femei – Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! / Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde / Şi ‘n această sărăcie, te inspiră, cântă barde / Bani n’am mai văzut de-un secol, vin n’am mai băut de-o lună. Setea de gândire a savantului, puterea esoterică de a „visa o alta lume pe-asta lume de noroi”, starea spirituală conflictuală, se împletesc cu intelectualizarea setei de absolut. Căutarea Eternului depășește hotarele științelor umane adoptând filosofoia clipei și omniprezența iorniei ce asigură spiritului reflexiv libertate de acțiune. În spatele versurilor hâtre, la ambii poeți, stă piatra filosofală, pe care cei doi o caută necontenit, ca doi alchimiști de seamă ce dau sensuri noi vieții pământene. Fiecare dintre ei sunt pe rând propria mască, propria natură și propriul joc existențialist: geniu – bețiv. Paradoxal, tocmai ironia le țintuiește libertățile ambigue, nedogmatice, ce aflându-se în incapabilitatea de a se fixa în forme definite aspiră către Absolut.

Să fie poemul lui Eminescu încă un hipertext cuceritor al bătăliilor literare având ca temelie ideile filozofice ale unui descuitor³ de mileniu al II-lea?

Dacă aș intenta un proces de recunoaștere a intertextualității, ce o presupun a fi prezentă, aceasta ar depăși sfera literară și ar găsi martori veridici în existența celor doi mari poeți… două genii cu vieți dezordonate.

Axa Khayyam – Eminescu prinde contur prin supoziția că aceste două personalități ar fi putut descifra deosebirea între infinitul trecutului și infinitul viitorului. Ce a fost și ce va fi… privind prin lentile convexe ce scrutează nemărginirea încă din vremea lui Ghilgameș.

Să răspundem la o întrebare simplă… Infinitului îi lipsește ceva? Aparent, suntem tentați să afirmăm “Nu!”, dar am greși. Pentru că infinitului îi lipsește ceva – SFÂRȘITUL. La fel și celor doi mari titani ai literaturii universale… Ei sunt NEMURITORI!

Bibliografie

Catrenele lui Omar Khayyam , traducere de Al.T. Stamatiad, 1945, Editura Universul