Explorând Delta Dunării

Copacul cu… cormorani

În cea de-a treia zi de Paşte a anului 2023 am pornit, dis-de-dimineaţă, împreună cu fiul meu cel mare, Ştefan, spre Dunavăţu de Jos. Ajunşi pe la prânz la pensiune, am fost întâmpinaţi de arbori gătiţi cu superbe magnolii alb-movii, ornate-n interior cu sute de puncte. Pe-un perete trona o imensă planşă care prezenta peştii din apele României, alături de una referitoare la păsările migratoare, de ample hărţi ale Deltei, şi de-un tablou-caricatură ce înfăţişa oameni politici. La loc de cinste se hodinea, înfipt într-un panou lemnos, un cap de peşte cu gura deschisă – se voia hidos, însă era cam ştirb! Din restaurant se putea admira un pitoresc canal, vecin cu pensiunea, canal pe care se odihneau câteva bărci.

Începuserăm dejunul cu borş de peşte, servit ca la Letea: zeama şi cartofii în boluri, iar peştele, fiert, îmbrăcat în legume, ne ‘mbia de pe-un platou. Am continuat c-o saramură de crap cu mămăligă, minunat aşezată într-o farfurie încăpătoare, farfurie-n care locuia şi un recipient cu supliment de zeamă. Nea Florin, barcagiul, şi-a făcut apariţia înainte să terminăm de mâncat. Faţa roşie, de lipovean, n-avea pilozităţi; avea în schimb buze subţiri, nas consistent, şi fusese plantată pe-un trup solid. L-am citit imediat:

– Aduceţi un păhărel să vă torn nişte pălincă ardelenească de prune.

Vine cu un pahar pentru vin, îl umplu pe jumate, însă băutura n-apucă să se hodinească.

– Încă unul?

– E bună! declară în timp ce-mi întinde paharul gol.

Îi fac plinul, stabilim planul de bătaie, însă ochii, căprui, cercetători, i se lipiseră de sticla de 1 l plină cu lichid galben ca Soarele.

– Mai pun unu’?

– Nu, tre’ să conduc barca!

Am coborât scările pietruite spre terasa cu piscină care avea ataşat un mic debarcader, ş’am urcat într-o şalupă. Doar noi.

Călătoria a început pe Canalul Satului, sub privirile mirate ale unei berze semeţe care însă nu s-a sinchisit de noi. Străjuit de arbori, de debarcaderele pensiunilor şi de ambarcaţiuni, canalul găzduia şi două bănci aşezate pe-o platformă, la umbra unui copac. În scurt timp am ieşit în Lacul Barcaz, care se lăuda cu o insulă de stuf şi cu câteva raţe. Cerul era dominat de nori mari, albi. Prin intermediul unui canal de legătură străbătut de-o apă muştar, mată, încadrată de arbori ce formau parcă o boltă, am ajuns în Lipoveni. O puternică senzaţie de junglă îţi transmitea acel canal, canal în care copaci pletoşi, vernil, furau din luciul apei ca muştarul. Lăstăriş aparent timid muşca hotărât din canal, când dintr-o parte când din alta, de-ţi era imposibil să vezi calea de urmat. Pe-alocuri, câte-o salcie plângătoare ne făcea reverenţe, ori fire răzleţe de stuf se odihneau pe faţa adolescentă a apei. S-adunau mai multe câteodată, luând ţanţoş faţa arborilor. Unele crengi se înclinau, dându-şi parcă mâna peste canal, ca într-un dans al dragostei. Altele, verzi-muştar sau de-un verde-crud, se reflectau alături de cerul alb-gri pătat uneori cu albastru, lângă stuful maroniu ce străjuia apa ‘ngustă, creând un peisaj ireal. Soarele, atunci când îşi făcea apariţia, se folosea de arbori pentru a-ntuneca apa canalului, canal prin care barca se strecura unduindu-se.

Pătrunşi pe Canalul 8, am constatat uimiţi cum copacii, înclinaţi, îşi uneau crengile vernil pe deasupra apei, construind parcă un pod al mirilor. Atunci când ramurile s-au despărţit, cerul s-a luminat şi două lişiţe şi-au luat rapid zborul, zbătând aripile-n tandem, cu viteză. Mai încolo, o lebădă traversa agale canalul, însă la apariţia noastră a început să formeze cu aripile V-uri tot mai largi, călcând apa-n care-şi desenase dâra.

Ne-am vărsat în Canalul Dunavăţ, penetrat şi el de lăstăriş şi de stuf, însă tatonat pe-alocuri de stâlpi de electricitate. Cerul albastru, pătat cu nori, se oglindea leneş în canalul cu apă muştar. Am trecut pe lâng’ un hotel plutitor vecin c-o casă de vacanţă păzită de doi câini, unul alb şi unul negru – cum altfel?! Puţin mai în faţă, în dreptul superbului Complex Delta-Paradis, patru pui de gâscă ce deprindeau înotul şi-au dat examenul la trecerea noastră, scufundându-se instantaneu, cu rotiri peste cap. Complexul, străjuit de sălcii plângătoare şi de-un ponton ce părea fără sfârşit, găzduia căsuţe acoperite cu stuf şi o clădire impunătoare, cu acoperiş stufos, ornat cu ferestre-pleoape. Canalul părea un bulevard acvatic! Din păcate, la capătul pontonului decorat cu şalupe sălăşluiau un vapor şi un hotel plutitor părăsite, aflate într-o avansată stare de degradare.

Ceva mai încolo, canalul era străjuit de stuf pe-o parte şi de arbori pe cealaltă – unii dintre ei îşi odihneau crengile pe luciul apei. Copacii au început să se rărească şi să devină mai scunzi, ba chiar îşi făcuse apariţia şi unul ce părea uscat, fără frunze. Ba nu, avea frunze însă erau negre! Stai aşa! Nu pot fi frunze, căci au cioc şi coadă! Sunt cormorani negri, perfect camuflaţi! În zare, alţi copaci purtători de cormorani. Mai mari, parcă! Ba nu, erau cuiburi! Cuiburi şi cormorani! Zeci! Copacii ce străjuiau canalul aveau „rod bogat”! Ne-am apropiat ş’am trecut pe sub cuiburile mari, acompaniaţi de chirăitul păsărilor. Câte-un pescăruş stătea înfipt pe vreo creangă, aşteptând momentul prielnic pentru a fura ouă. Soarele lumina rotund, scăpându-şi uneori câte-o rază, ca un laser, printre crengile pline de cuiburi. Pe malul celălalt, asaltat de stuf, un arbore singuratic, cu crengile argintii, mai mult despuiate însă pline de cuiburi şi de cormorani negri, se reflecta creţ în apa canalului. Din când în când, câte-un ciripit melodios se suprapunea, ca un voice over, peste chirăitul cormoranilor din acel loc mirobolant. Pe fundal, un cer alb-albăstriu completa o paletă de culori de care nu te puteai pur şi simplu desprinde. Pân’ la urma nea Florin a întors barca ş’am pornit domol spre altă destinaţie, însă sufletele noastre au rămas multă vreme acolo!

Lupta cu stuful pe-o potecă de cer

Am ajuns destul de repede în Lacul Solomon, o fostă amenajare piscicolă, printr-un canal străjuit de stuf înalt, auriu, ce se reflecta umbros în apa lucioasă. Pe lacul ornat generos cu stuf două raţe alb-negre se odihneau la umbra unei sălcii, lângă cerul tremurat din apa pătată de nori. Nu departe, o cioară grivă îşi făcea siesta pe-un ciot ce ieşea din reflexia unei sălcii. Ne-am strecurat prin stuful auriu, omniprezent, spre o zonă mai largă în care câteva lebede albe patrulau somptuos. Două raţe şi-au pornit elicele ş’au decolat, în timp ce lebedele şi-au întins gâturile, transformându-le-n săgeţi, şi au început să calce apa brună. Ceva mai încolo, un pelican alb şi-a întins greoi aripile cu vârfuri muiate parcă-n smoală şi şi-a luat tălpăşiţa, folosindu-şi picioarele ca pe nişte arcuri.

Stuf mărunt, verde, îşi făcea apariţia pe ici, pe colo, la fel ca şi câţiva mici plauri. Ne aflam, fără nicio îndoială, în Regatul Stufului, regat survolat permanent de păsări. Câteva lebede însoţite de-un cormoran negru şi-au luat grăbite zborul spre un ochi luminos de cer, atunci când ne-au simţit navigând printre pâlcurile de stuf ce ieşeau din apă. La fel a procedat ş’un stârc negru. O junglă de stuf verde-auriu se reflecta color în apa cenuşie, parcă liniată. Piscurile acoperite cu nea ale cerului se oglindeau domol printre buchete ‘nalte de trestie. Pe-alocuri apa încreţită împrumuta culoarea cerului, iar reflexia stufului fremăta-n ea, parcă speriată de lişiţele ce ţâşneau de te miri unde.

Cerul s-a întunecat pentru câteva clipe iar Soarele, un disc rece de nea, a permis stufului să se reflecte întunecat în apa mată, glazurată cu sloiuri de nori brăzdate de linii paralele. Insuliţe de trestie, adevărate wigwam-uri, se lăsau survolate de raţe, formând un peisaj ireal. O lebădă albă şi-a făcut apariţia dintre „colibe”, iar noi am pornit pâş-pâş în urmărirea ei. Pasărea şi reflexia ei îşi ţineau gâtul galben drept, ca un periscop, în timp ce se unduiau şi dădeau din coadă fără să se sinchisească, creând un siaj sticlos, fractal, pe-un fundal cenuşiu-auriu. Ceva mai încolo, o duzină de lebede şi-au întins gâturile ş’au început s-alerge pe apă, pentru a fi deja în aer la sosirea noastră. Stuful auriu se colora uşor în verde iar cerul devenise cenuşiu, ca şi apa mată, aşa că peisajul era tricolor. Am trecut la mai puţin de 2 m de-o lebădă înfoiată marţial, care însă ne-a întors spatele în timp ce ne urmărea cu coada ochiului – îşi păzea cuibul. În apropiere o alta, în poziţie asemănătoare, îşi ţinea capul în spate, protejat de aripi.

Navigând printr-un coridor îngust, străjuit de stuf înalt, am ajuns în Canalul Mustaca, o adevărată autostradă acvatică, lutoasă. Un câine a trecut înot canalul, spre malul unde-l aşteptau semenii. Malurile neregulate, ca nişte diguri, indicau o zonă de lucru, iar apa împrumutase culoarea verde-muştar de la reflexiile arborilor mărginaşi. Am trecut pe lângă frumoasa pensiune Holbina – Trei Bibani şi am cotit la dreapta intrând pe Canalul Vărăriei, exact când picăturile fine ale ploii produceau superbe cercuri concentrice pe apa acestuia, acoperind-o cu mii de licurici ce aproape treceau neobservată iarba care plutea, provenind dintr-un gazon proaspăt tuns… Un stârc şi-a demonstrat reflexele, în timp ce zidurile de stuf ne-au condus, în scurt timp, în Razelm – o imensitate lacustră căruia abia i se zărea ţărmul. Păsări se ghiceau în depărtări acvatice, iar în câteva minute s-a apropiat un mal verde-auriu. Navigând printr-o apă stâncoasă, am găsit o deschizătură arcuită în stuful înalt ş’am intrat pe-un canal de legătură. După ce-am lăsat în urmă arcada formată din ramuri bătrâne care făceau reverenţe apa s-a îngustat, strânsă parcă de zidurile ‘nalte de stuf ce-o străjuiau. În scurt timp, o nouă boltă ne-a poftit în Lacul Holbina, nu înainte de-a trece pe lângă câteva căsuţe discrete.

Puzderie de păsări şi-au luat zborul, care încotro: lebede, raţe, stârci de noapte. Un zid bărbos de stuf auriu împreună cu cerul ce se-ntunecase nu mai puteau fi deosebite de oglindirile lor în apa calmă, creând un peisaj bicolor, ireal. Apa-i cer şi ceru-i apă în a noas’ Deltă bogată, mi-am spus. Dup’un timp puzderie de insuliţe cilindrice, din stuf, şi-au făcut apariţia, vegheate de-o lebădă-paznic. O duzină de lişiţe, dispuse-n şir indian, tăiau cu viteză luciul apei. În curând stuful a devenit verde la bază dar s-a mai şi rărit pe-alocuri, desenând o barbă pe suprafaţa apei. Sutele de insuliţe se alăturau uneori, creând un peisaj cum n-am mai văzut niciodată. Un uliu păsărar ne-a survolat precaut, stârnind panică-n păsărime. Alăturările contrastante de culori şi reflexiile perfecte făceau din acel spaţiu şi timp o feerie. Apa s-a încreţit apoi, parcă supărată, făcându-ne cunoştinţă cu uimitoare simetrii tremurate, iar un stârc alb şi-a semnalat, arogant, prezenţa deasupra lacului-golf.

Un perete verde de arbori şi-a făcut apariţia, iar în scurt timp am intrat pe Canalul Bucov ş’am pornit în urmărirea unui şir de lebede, lebede care-n scurt timp s-au înălţat. Pe un mal s-au iţit, prin stuful des, nişte vaci. Peisajul s-a schimbat rapid iar canalul s-a îngustat, crengile viguroase ale sălciilor ce-l străjuiau încercând parcă să te cuprindă. Treceam, ca mirii, printr-o boltă formată de ramuri îndrăzneţe care se oglindeau fără greşeală, nebănuind ce va urma. Arborii au fost devansaţi de stuf presărat cu frunze de nuferi şi am dat peste nişte câini ce păzeau o clădire degradată dar privată.

Inspirat probabil de sălciile ce-l păzeau, stuful şi-a trimis ţepuşele să ne bareze drumul pe canalul ce se îngusta văzând cu ochii, până ce-a devenit potecă. Potecă de cer, căci acesta se oglindea fără cusur în apa lucioasă. Nu ştiu cum reuşea şalupa să treacă prin stuful ce devenise verde la bază – începea să se înnoiască. Cel bătrân, ca şi cum ar fi vrut s-arate încă vigoare, lovea barca iar uneori chiar feţele noastre, lăsându-se pân’ la urmă înfrânt, c-un scrâşnet dureros, de forţa bărcii. Am scăpat însă teferi. Asta da, aventură! mi-am spus. Stuful a dat un pic înapoi în faţa apei, cedându-i teritoriu, ca şi cum s-ar fi repliat, apoi s-a aruncat iarăşi în luptă. Pân’ la urmă s-a declarat învins şi s-a retras resemnat, lăsând loc canalului să se desfăşoare! Ba chiar a pierdut şi lupta cu sălciile, care şi-au aruncat iar, arogante, ramurile deasupra apei. Incredibil acel canal sinuos, în care ne strecuram cu greu printre sălcii şi stuf. La un momen’ dat părea că s-au aliat, pentru a permite pe-alocuri suliţelor de stuf s-atace din nou scrâşnind, sub privirile tăcute ale sălciilor de pe celălalt mal, ce-şi trimiseseră crengile să muşte din canal. Canal care pân’ la urmă a învins, desfăşurându-se-n voie.

Am intrat iarăşi pe Canalul Mustaca, pornind pe drumul de întoarcere. Pe maluri sălciile se hodineau cuminţi, intercalând pâlcurile de stuf ce străjuiau autostrada acvatică. Ajunşi pe-un canal de legătură, sălciile au îndrăznit din nou să se-ntindă peste apă. În scurt timp am ajuns, din nou, pe largul canal Dunavăţ, străjuit de sălcii bogate, mature, care răsăreau din apă. Se reflectau difuz în apa lucioasă, transformând-o într-o magistrală verde. Dup’un timp am intrat pe Canalul Lipoveni – pentru a doua oară în acea zi. Purta maluri înalte, mai mult chele, presărate cu vaci. Amurgea, iar un pescăruş ne-a survolat în lumina rozie a orizontului. Pe-un mal şi-au făcut apariţia câţiva cai ce priveau parcă apa creaţă a largului canal, apă care părea că se ondulează sub cortina de foc ce încerca să evadeze de sub pătura de nori. Nu după mult timp am pătruns, prin celălalt capăt, pe Canalul Satului, mărginit de-o vegetaţie bogată. O raţă a ţâşnit din faţa noastră, chiar înainte de apariţia primelor pensiuni. Crengi bogate pătrundeau în spaţiul canalului pe-un mal, în timp ce pe celălalt câţiva arbori venerabili răsăreau din apă. Am ajuns la pensiune după trei ore, timp în care am străbătut 11 canale şi 4 lacuri. Nu întâlnisem niciun turist! După o zi cromatică, magnifică, care ne-a încălzit sufletele, parcă nici nu mai simţisem frigul ce ne dăduse ghes în ultima parte a călătoriei. Înainte de-a trece la somn, ne-am delectat cu câte-o plachie de somn.