Întâlnire cu Stamate

Caz închis – 11

Apoi spre prânz a venit ştirea care a trimis-o pe altă pistă: scriitorul Emil Sorescu murise, părea să fie o sinucidere. Nu-i venea să creadă, n-avea nicio noimă, omul era dintre cei mai împliniţi pe care-i cunoscuse. Sau îşi imagina că-i cunoscuse.

Stătuse de vorbă cu el de mai multe ori, ultima dată cu o săptămână în urmă. Lucra la un documentar despre raporturile unor personalităţi cu fosta Securitate, iar punctul de plecare fusese cartea abia publicată a lui Emil Sorescu. Mai avea mult până să încheie documentarul, în cele câteva săptămâni de când îl începuse îşi modificase de mai multe ori punctul de vedere şi planul, în funcţie de ce afla în discuţiile cu interlocutorii ei. Pornise de la Emil Sorescu, care i se relevase diferit de imaginea vehiculată în presă. I se păruse un introvertit arogant, care nu se sfia să-şi mărturisească erorile. Admitea că lucrurile nu evoluaseră în viaţa sa întotdeauna cum îşi imagina sau se aştepta el, dar n-ar fi acceptat că făcuse greşeli pentru care ar fi trebuit măcar să se căiască, dacă nu să plătească. Ileana era convinsă că ceva nespus rămânea ascuns, însă Emil Sorescu refuza să-l scoată la lumină. O vină? Un păcat? O malformaţie?

Ultima lui carte era o radiografie cinică a raporturilor oamenilor cu poliţia secretă a regimului comunist, în care analiza factorilor care-i determinau să semneze, să colaboreze şi să devină turnători era aproape impecabilă. Părea un eseu liber de constrângerile studiilor istorice fundamentate pe documente, mai degrabă interpreta mărturii rareori atribuite explicit cuiva, în afara unor iniţiale, încât persoanelor acelora nu li se putea solicita să confirme ori să dezmintă. Dar tocmai de aceea se stârnise un val de interes, lumea era convinsă că toate cazurile sunt reale, comentatori nenumăraţi încercau să citească printre rânduri, să descopere cine se ascundea sub iniţiale, comparau cu cărţile şi dezvăluirile anterioare, afirmau cu îndrăzneală că eseul era o piatră de hotar de care nu aveai cum să nu ţii cont în orice cercetare viitoare a fostei Securităţi. Iar acum începuse o carte chiar incendiară, pe aceeaşi temă, despre care ştia doar o mână de oameni poate.

Emil Sorescu i se păruse Ilenei Caragea dispus să se confeseze, în anumite limite, în faţa camerei de luat vederi. În paralel cu documentarul, se gândise să înregistreze o emisiune de o oră, în care scriitorul să spună tot ce încă nu spusese, afirma el, în carte. Ileana ştia că reacţia de respingere a conducerii televiziunii va fi instantanee: cum să difuzezi un interviu de o oră, cu un singur personaj, oricare ar fi el? E moartea ratingului pentru o televiziune comercială! Oricum ar fi fost filmările, tot erau statice, orice ar fi spus personajul, tot deveneau plictisitoare. A fost nevoită să le pună sub nas un referat în care să susţină că vor fi dezvăluiri incendiare. N-au crezut-o, dar i s-a permis să filmeze o parte a interviului, care să fie văzută de directorul de programe, după care să se decidă ce urmează să facă.

Ileana Caragea se întâlnise de două ori cu Emil Sorescu, o dată să-l convingă, altă dată, în urmă cu o săptămână, pentru o primă înregistrare. Stabiliseră să nu-i pună întrebări, să lase camera să meargă în timp ce el vorbeşte, ca într-o confesiune, cu reveniri, bâlbe, reluări, să vadă împreună totul la final şi să selecteze pentru documentar. Materialul brut rămânea proprietatea televiziunii, cu obligaţia, printr-un contract, să nu-l difuzeze decât în anumite condiţii. În mod straniu, Ileana bănuia că va dori să rămână secret până după moartea lui. Şefii Ilenei au fost de acord, s-a semnat contractul, iar reporteriţa avea sentimentul straniu că se pregăteşte să asiste la un fel de testament. Nu mai încercase niciodată în meseria ei starea aceasta. Prima înregistrare i-a întărit senzaţia.

Ar fi trebuit să-l vadă din nou în seara de 5 decembrie, l-a rugat să amâne câteva zile şi scriitorul a fost de acord. Mai mult, îi spusese că va încerca să-şi găsească vreme să ajungă şi el la Operă, unul dintre viitorii premianţi al revistei îi era prieten de-o viaţă. Nu i-a spus şi cine. Probabil istoricul. Şi pe acesta Ileana Caragea urma să-l intervieveze.

Dimineaţa se trezi devreme, din nou cu senzaţia că lucrurile îi scapă din mână. Când se răspândi, spre prânz, ştirea despre decesul scriitorului, telefonă la sursele ei din poliţie, dar nu află nimic în plus de informaţia laconică a morţii. Doar că erau convinşi că e vorba de o sinucidere. Ileana Caragea era stupefiată. Un om aşa cum îl cunoscuse pe Emil Sorescu n-avea niciun motiv să-şi ia viaţa.

– Cine se ocupă de anchetă? insistă ea.

– Victor Stamate.

Nu-l cunoştea. Nu auzise de el. Sursele din poliţie i-au spus că-i un tip de ispravă, obişnuit să meargă până-n pânzele albe, dar cu ceva pete pe carieră.

– Pete?

– A împuşcat doi tipi care se opuneau arestării, avocaţii l-au târât prin tribunale, a fost cercetat şi cât pe ce să fie dat afară.

Era omul ei.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)