Stelian Țurlea Caz închis – 9
În acea dimineaţă de 5 decembrie 2011, Ileana Caragea se trezise cu senzaţia că lucrurile îi scapă din mână. Alex dispăruse din nou, îl căutase de două zile, toţi ridicau din umeri, plecase în vreo expediţie neanunţată să fotografieze, păţise ceva, nu răspundea la telefon, nimeni nu ştia nimic. Nu-i plăcuse niciodată să aibă un telefon la el, să-l caute cui îi trecea prin minte când n-avea el niciun chef să răspundă.
Ileana Caragea se simţise toată ziua confuză. După o relaţie cu Alex de mai mult de doi ani îşi dădea seama că nu ştie unde se află. N-avea niciun control. Îi plăcea să deţină controlul, măcar asupra minţii proprii. I se părea că-l pierduse şi pe acesta, chiar dacă n-ar fi acceptat nici moartă. Era frustrant.
O năpădiră lacrimile. Nu ştia de unde să apuce lucrurile. Se străduia să nu se lase cuprinsă de panică. I se mai întâmplase. Venea de niciunde, o toropea, nu-i rămânea decât să se ghemuiască asemenea unui copilaş şi să plângă, cum făcea când era mică şi se simţea nedreptăţită. Atunci se cuibărea în braţele tatălui să se liniştească, acum acesta îmbătrânise vizibil, n-avea rost să-l amărască. Toate succesele de până atunci, aprecierile şi vorbele bune deveneau în clipele acelea apă de ploaie. Şi ca să-şi revină, îşi impunea să lucreze ca o apucată, îşi propunea subiecte grele, habar n-avea de unde să le-apuce, dar uita de ea însăşi.
A petrecut toată ziua ca un robot, străduindu-se să îndepărteze starea de disconfort. Aştepta seara, să-i alunge confuzia. Era invitată la Operă, la Gala Premiilor anuale „Flacăra”, unde, alături de celebrul George Arion, prezenta prietena ei de demult, Bianca Brad. Puţină diversitate în viaţa ei de reporter era bine venită. Toată seara nu s-a gândit decât o singură dată, în fugă, la iubitul ei Alex.
Se aşezase la întâmplare, în mijlocul sălii, într-o mare de necunoscuţi, cei mai mulţi prieteni ai laureaţilor. În fotoliul de alături s-a trântit un bărbat, în clipa în care pe scenă apărea Arion, în costumul său negru cu papion. Bărbatul a oftat de plăcere. Ileana l-a privit intrigată, oftatul omului acoperise primele vorbe ale lui Arion. Era subţire, între două vârste, cu părul bogat pieptănat într-o parte, cu o cravată aparent neglijent strânsă sub gulerul cămăşii cărămizii.
– Cât pe ce să n-ajung, spuse cu o voce joasă, ca o scuză.
Ileana Caragea nu i-a răspuns, a-ntors capul spre scenă, nu-l mai văzuse pe bărbatul de lângă ea şi nu obişnuia să stea de vorbă cu necunoscuţi.
Într-una dintre pauze, bărbatul îi întinse mâna:
– Aurel, şopti el. Aurel Băeşu.
Ileana Caragea îl privi lung. Fără să-i răspundă. Detesta nepoliticoşii care se vâră în discuţie şi întind primii mâna să se prezinte şi avea parte tot timpul de ei. Lumea nu mai era cum învăţase ea că trebuie să fie.
Bărbatului nu-i păsa că fusese ignorat.
– Eu sunt cu scrima, continuă el. Abia le aştept pe cele patru, să-mi înroşesc palmele.
Ileana aruncă un ochi pe desfăşurător. În partea finală, la secţia sport, urma să fie premiată echipa naţională feminină de spadă – Ana-Maria Brânză, Anca Măroiu, Simona Alexandru şi Loredana Dinu. Le-o fi fost prieten.
– Dumneavoastră pentru cine aţi venit? insistă el.
Ileana se gândi să-l ignore. Dar fusese învăţată să nu răspundă impoliteţii cu impoliteţe.
– Pentru toţi, zise ea după un timp. Îl privi drept în faţă şi fu surprinsă de privirea rece de oţel.
– Asta-i cel mai bine, se grăbi să răspundă bărbatul, fără stânjeneală.
Ileana Caragea nu-l mai băgă în seamă, deschise caietul program şi începu să citească ostentativ.
Când se termină festivitatea, ieşi grăbită în hol, căutându-şi prietena. O descoperi uşor în mulţime, mulţumită rochiei ei roşii strălucitoare. O îmbrăţişă îndelung.
– Nici nu ştii de când te caut! îi spuse Bianca. De când ai luat premiul ăla la Atlanta. Ţi-am pierdut urma. Cred c-a fost grozav atunci!
– Mare scofală!
– Unde n-aş lua şi eu un premiu în America şi s-ajung să spun „mare scofală”!
Ileana n-apucă să răspundă. Între ele se vârî bărbatul care şezuse alături în fotoliul vişiniu. Avea în mână două pahare cu vin roşu. Bianca înhăţă unul, o îndemnă pe Ileana să-l ia pe-al doilea, nu putea refuza.
– Eu nu beau, spuse repede bărbatul. Conduc. Despre ce premiu vorbeaţi? întrebă el.
Bianca Brad îi zâmbi cu gura până la urechi:
– Aurel dragă, nu e sindrofie să nu te văd…
– Deh, ca omul…
– Vorbeam despre premiul luat de Ileana la Atlanta. E cea mai mare ziaristă pe care o avem.
– Vă cunoaşteţi? îngăimă Ileana cu uimire.
– De multişor.
– Nu mi-o prezinţi şi mie pe prietena ta? În sală n-a vrut să vorbească cu mine.
– Cum aşa? Mai sunt pe lume femei care să-ţi reziste? Trebuie s-o cunoşti pe prietena mea, Ileana Caragea. El e Aurel Băeşu.
– Mi-a spus deja.
– Cum adică?
– Să trecem peste.
– Are cea mai grozavă firmă de impresariat, preciză Bianca.
– Dacă până şi tu admiţi, aşa o fi, oftă bărbatul.
Ileana ciuli urechile, un impresar cunoaşte o groază de lume, în meseria ei oricând putea fi util. Se îmblânzi pe loc, o fi fost omul mitocan, dar n-avea alte motive să se arate ţâfnoasă la nesfârşit. Pe deasupra, părea o prezenţă agreabilă.
Bianca îşi înmuie de câteva ori buzele în paharul cu vin roşu, îi ceru Ilenei numărul de telefon, îi smulse promisiunea să se vadă curând la taclale la o cafea şi spuse că trebuie să plece, dimineaţa devreme avea filmări pentru un clip publicitar. Aurel insistă s-o ducă acasă, Bianca îl refuză, venise cu maşina.
– Măcar pe Ileana o pot duce acasă?
– Chiar te rog, spuse Bianca. Mai ales că a-nceput să ningă.
– Nu vă faceţi probleme pentru mine, o să iau un taxi.
– Nici să nu-ţi treacă prin cap! spuse bărbatul imediat, aşa îmi spăl de păcatul de a fi fost agresiv în sală.
N-a tăcut o clipă tot drumul. Îi povestea despre lumea showbiz-ului, despre capriciile vedetelor, cu multe se ciocnea uneori pe culoarele televiziunii.
– Întotdeauna am vrut să ştiu cum e la o mare sindrofie a celor mai buni ziarişti ai lumii, spuse Aurel.
– Ca la orice sindrofie.
– Nu-ţi place să povesteşti.
– Am făcut-o de atâtea ori, că m-am plictisit. Şi ar fi nepoliticos să-ţi spun să citeşti pe blogul meu cum a fost.
– Am citit.
Nu-şi putu reţine surpriza:
– Serios?
– Voiam să te aud povestind. Ai o voce frumoasă.
– Îmi faci cumva curte?
-
Ce-i rău în asta?
– Sunt…
– Nu trebuie să-mi spui că ai o relaţie. Presupun.
– Nu-ţi spun, şopti Ileana.
Se întreba dacă avea într-adevăr o relaţie. Timpul nu înseamnă nimic, toate se pot spulbera într-o clipă, ca şi cum n-ar fi fost. Filosofie de doi bani la miez de noapte, îşi zise.
– Vreau doar să ştii că-mi face plăcere că te-am cunoscut în sfârşit, l-a auzit spunând. Dacă n-ai nimic împotrivă, putem bea ceva înainte să ajungi acasă.
– Pentru că ne-am cunoscut? E tentant. Dar nu ştiu dacă se cuvine. N-aş vrea să-mi pară rău pe urmă. Sau să-ţi pară rău.
– Chiar nu mă interesează dac-o să-mi pară rău.
Ea râse:
– Glumeam.
Adevărul era că i se făcuse foame. După premii, în holul Operei, bufetul i se păruse prost organizat, două locuri de servit la care se înghesuiau sute persoane, nu se putuse apropia.
– Serios. Poate fi şi o cafea.
– La o adică, de ce nu?
(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)
