Romanul polițist ca roman de analiză

Oare de cîte elemente specifice unui roman polițist e nevoie pentru ca acesta chiar să fie polițist? Deși probabil nu există un răspuns sigur (și nici mai multe), nu poate fi dilemă atît de grea pe cît e cea din paradoxul grămezii de nisip. Cîteva ar trebui să ajungă. În Stadii-le Oanei Paler (Rocart, 2023) – un debut din categoria migliore – avem o crimă (cea originară pentru narațiune), avem (de fapt, n-avem avînd) o anchetă, avem o mărturisire (fără efect, neluată în seamă) și mai avem o crimă (care abia ea pecetluiește destinul eroului narativ). Ar putea fi suficient (la nevoie, mai sînt și cîteva morți din alte cauze). Mai avem tot felul de trucuri folosite de autorii specializați în gen. Romanul chiar cu un astfel de truc și începe, un truc prin care inocența criminalului devine o premisă ca și garantată pentru cititor. Dacă e cineva care n-are cum fi bănuit de vreo calificare criminală atunci acela e tocmai tînărul narator (al cărui nume, firește, nu-l aflăm în tot romanul – asta dacă nu mă înșel! -, și nici nu-i nevoie de el pentru că el e singurul protagonist al narațiunii iar aceasta e o confesiune, o spovedanie de tip jurnal cu meandre de memorie; cum naratorul își vorbește lui însuși, n-avea nici un rost să se prezinte englezește), abia întors dintr-o mică vacanță pe Coasta de Azur și care, plin de solicitudine, se și duce a doua zi să-și ajute o prietenă care ieșea de la tratament. În plus, aflăm că tînărului IT-ist i s-a făcut rău fizic în Franța cînd a fost martor la o scenă de violență din registrul terorist. Un om atît de sensibil și atît de săritor e deasupra oricărui presupus. Abaterea oricărei bănuieli devine și mai eficientă cînd Vera îi vorbește tocmai despre crima pe care – vom afla, firește, mult mai încolo – chiar el a făcut-o, dar care nu-l interesează și nu-l impresionează deloc. E un singur indiciu, strecurat însă cu atîta discreție încît e greu de luat în seamă: la ”aflarea” veștii că Andrei a murit, reacția lui pare întru totul ingenuă: ”Cum adică? am întrebat după cîteva clipe în care atenția mi-a fost distrasă de mușchii propriei fețe care păreau a se contracta involuntar”. Aflăm capitole mai încolo cum s-a petrecut crima, una cu motivație foarte slabă, părînd mai degrabă un act gratuit, de genul celui comis de Mersault. E drept că Andrei o chinuia sentimental pe Vera, care făcuse o dependență afectivă față de el, și era o mică lichea de tip nou, dar astfel de justificări inconsistente n-au făcut decît să-l scoată din sărite pe polițistul căruia naratorul, beat sau aproape, i s-a confesat: ”Dumneata (așa a zis, dumneata) ești beat. Dumneata inventezi. /…/ Și chiar dacă n-ai fi beat, să zicem, să presupunem că ai spune adevărul, crede-mă că pe nimeni nu interesează adevărul dumitale. /…/ Povestea dumitale e absurdă, cine a mai pomenit așa ceva, să dai în cap unui om ca să-l obligi să-ți răspundă la niște întrebări care nici măcar nu te privesc”. Un asemenea adevăr mărunt chiar nu mai era de interes, căci, între timp, și poliția și restul lumii ”creaseră o realitate paralelă care trecea drept adevăr pentru toată lumea” iar în această realitate paralelă crima devenise una politică, de nu cumva cu implicații și mai largi. A o reduce la o simplă crimă – fie ea și ciudată – ar fi fost o degradare pe care psihozele publice n-ar fi acceptat-o. Naratorul însuși nu mărturisește din vreo căință (eventualele mustrări sînt vagi și repede sedate), scrupulele morale fiind ”luate în considerare” doar ”în mod teoretic”, ci mai degrabă din vanitate, spre a răsturna teoria poliției. Ajuns colaborator al poliției (căreia firma la care lucrează ca programator îi instala un program de identificare facială, contract obținut prin mită, firește), naratorul are grijă, totuși, să șteargă orice urmă de implicare personală, prelucînd dovezile care l-ar inculpa. Dar altminteri crima nu produce nici un cutremur în conștiința acestui abulic ce pare născut gata dezamăgit și plictisit și care nu-și dorea ”să facă nimic”, căruia i-a fost ”întotdeauna greață de prezent” și s-a simțit mereu ”obligat să fac(ă) lucruri pe care nu mi le doream”. Pare un personaj dus încoace și încolo de întîmplări, cu o conștiință indiferentă la orice – și la sine în primul rînd. Trebuind, bunăoară, să meargă la morgă pentru a-și identifica fratele mort într-un accident, se lasă tîrît la reuniuni și conferințe și ajunge acolo abia pe la miezul nopții; își anunță părinții doar într-un tîrziu, iar participarea lui la înmormîntare (ca și la cea a scriitoarei Elena B.) e o paradă de indiferență și insensibilitate. Deambulările în care se lasă tras îi oferă însă Oanei un prilej de radiografiere a mediilor sociale protagoniste ale actualității – ong-iști, it-iști, motivaționiști etc. Tablourile acestor medii – micro-climate culturale – sînt făcute cu acuitate critică, ușor caricaturală poate, dar relevînd febrilitate analitică – și auto-analitică – a personajului-narator. E greu, de fapt, datorită acestor virtuți analitice cu care sînt radiografiate mediile, de tranșat între romanul de analiză și cel de creație, ca să recirculăm conceptele lui Ibrăileanu. Deși narativitatea e asigurată de tot felul de incidente și întîmplări mai grave, tonul romanului e unul analitic, de investigare a mediilor și autoinvestigare a naratorului. Personajele, chiar și cele pasagere, au conture clare, dar analiza socială și psihologică pare a domina mersul romanului. Se adaugă acestei ambivalențe o inventivitate narativă care, fără să rupă firul mare al cronologiei, îl încîlcește prin prolepse și analepse. Propriu-zis nu e vorba de o analitică de tip psihologic (deși fiecare gest e evaluat, mereu cu suspiciune), căci Oana nu mizează pe continuitatea fluxului psihic și pe coerența lui, ci mai degrabă pe rupturi. Ideea crimei îi vine, bunăoară, naratorului după un coșmar, ca și cum ar fi fost soluția ieșirii din el. Excursia prin medii profesionale, culturale și sociale e un pretext tocmai bun spre a face din jocurile pe calculator, printr-o ”conferință” de inițiere ținută unei fetițe pierdute în această lume, o parabolă existențială despre liberul arbitru și manipulare. Naratorul e un programator de oarecare succes profesional, dar și de oarecare succes erotic, în pofida anxietății cu care-și duce propria viață, făcînd dependențe nevindecabile (cum e cea față de Liza, de care nu se poate rupe, deși analiza pe care i-o face o lasă fără nici o calitate, nici intelectuală, nici morală, nici senzuală). Dependențele vin însă pe fondul unei indiferențe definitive, a unei congelări ontologice, dar și a unei panici incontrolabile: ”Deodată m-a izbit gîndul că nu voi mai putea iubi niciodată și că existența mea se va sfîrși brusc”. Dar nu aceasta e pedeapsa pe care (în bună tradiție ardelenească?) o va primi. Din contră, renaște prin iubirea Laurei (obsedată și ea de moarte și de accidente), dar tocmai aici îl lovește destinul: vecinul brutal care voia să-i spargă capul cu un pietroi o lovește, de fapt, pe Laura și ”lumea s-a golit brusc”. Apoteoza acestor acte și întîmplări fortuite, cel puțin în aparență, e dezvăluită în final, unde întreaga existență a personajului devine rodul unui joc în care acesta, ”ridicol în prezentul lui”, în care ”satisfacțiile și tristețile sale par mărunte, nu știe ce i se va întîmpla, construiește mici scenarii, se foiește pe scaunul lui de gaming, se ridică, bea apă, mănîncă un măr”, fără să aibă însă acces ”la imaginea de ansamblu.” (La care are acces doar naratorul, căci Oana strecoară și o problematică de poietică, jucîndu-se pe identitatea narator-personaj). Și toate astea sub privirea ”de individ triumfător” din autoportretul lui Rembrandt, de ”un dispreț suveran”.

Scris cu un fel de precizie analitică a frazei, dusă adesea în notații aforistice, și administrînd o saga polițistă prin prisma unui abulic neiertător în analizele sale, Stadii-le Oanei Paler au adus un prozator deopotrivă inventiv – naratorial vorbind – și realist în vechea gamă a romanului ca eșantion de stare civilă. Starea civilă a noii lumi, cu noii ei eroi inconsistenți.