O comedie a misterului

Poezia solemnă şi livrescă a lui Mihai Ursachi (1941−2004) a fost bine primită de critica literară, încă de la debutul autorului, în 1970, cu volumul Inel cu enigmă, deşi n-avea nici o legătură cu ce se scria atunci (şi, bineînţeles, nici cu viaţa de fiecare zi din România). Succesul se explică, în parte, prin secreta solidarizare a comentatorilor cu un tânăr care îşi petrecuse trei ani din viaţă în închisoare din motive, în esenţă, politice. Era la mijloc, însă, şi farmecul textelor înseşi, derivând dintr-o „politeţe a formulării” (sintagma aparţine lui Lucian Raicu).

Mihai Ursachi pare străin de poezie, dar nu străin ca un ignorant, ci, dimpotrivă, ca un spirit elevat şi ceremonios, care nu-şi mai îngăduie să participe direct la dezmăţul unei trăiri lirice. El face poezie de la distanţă, având grijă să nu se păteze cu azurul ei.

Titlurile lungi şi protocolare ale poemelor, expresiile arhaice, citatele latineşti şi însuşi stilul discursiv, de dizertaţie medievală în care sunt dezvoltate ideile îl protejează pe poet de propriul său lirism. Chiar şi când vorbeşte despre sine, Mihai Ursachi rămâne distant, luându-şi şi o măsură suplimentară de protecţie: ironia. Iată, ca exemplu, un fragment din poemul intitulat Poem despre domnişoara Gabriela Şerban şi despre unica noastră întâlnire la o expoziţie suedeză de pictură:

„Ce melancolice goarne legănau Universul în/ după amiaza de toamnă în care străin/ şi stingher rătăceam printre turnuri şi case…/ Dar Gabriela Şerban nu ştia/ că cerul anume din goarnele sale sunase/ singura mea întâlnire cu ea./ Desigur că înainte de asta milenii/ s-au drămuit, chiar Napoleon a murit/ şi multă vreme la denii/ eu serile mele m-am dus fericit./ Dar Domnişoara – ochii ei faruri/ violacee în noapte – ca dintr-un somn m-a trezit/…/ Domnişoara, înaltă, frumoasă, avea ceva militar,/ de june cadet cartofor, ce anume, m-aş întreba în zadar,/ ceva citadin şi rural totodată, în fine, s-a oprit chiar la cel mai obscen/ dintre nuduri, l-a cercetat cu priviri delicate, experte,/ în vreme ce sângele meu se urcase la ten,/ căci presimţeam că-n curând o voi pierde./ Am vrut să îngaim ca o scuză, ea mă fixă curioasă/ (era atât de frumoasă),/ apoi se-ndreptă amuzată către o carte/ cu iscălituri şi impresii, a scris ceva englezeşte şi-apoi/ s-a scufundat între viaţă şi moarte/ în frunzele care plouau peste noi.// Dar vouă de toată istoria asta nici nu vă pasă.”

Fiorul existenţial nu este pur şi simplu filtrat prin cultură, ci respins şi reconstituit, într-un limbaj esoteric, desprins de realitate. Această tehnică, barocă şi (inevitabil) parodică este mai evidentă ca oriunde în poemul Moartea şi viaţa căprioarei, care prezintă avantajul de a putea fi comparat cu un poem prin excelenţă direct şi patetic, Moartea căprioarei de Nicolae Labiş. Enunţuri sacerdotale şi sibilinice (rafinată comedie a misterului existenţei) sunt opuse de Mihai Ursachi candorii geniale a lui Nicolae Labiş:

„Trupul mistic al animalului/ veşnica lui vieţuire// Purtătorul Morţii marele/ Vânător intonează// marşuri sonore/ de vânătoare// vinul roşu şi dulce în trupul/ căpriţei de la pădure// Anima mundi// trupul mistic al animalului/ veşnica lui vieţuire/ horribile visu/ hoitul la marginea străzii// organele roşii înfipte-n ţepuşi/ şi tăvălite-n jăratec// trupul mistic al animalului/ văzul mirosul auzul pădurea// Anima mundi// focul s-a stins Vânătorul/ are podagră// exemplar împăiat în vitrina şcolară/ capreola silvestris carpatica”.

Până şi jocul este practicat de Mihai Ursachi cu ostentativă pedanterie, cu o evidentă lipsă de spirit ludic. Poetul se joacă dintr-un fel de bunăvoinţă seniorială faţă de cititor:

„Când vremea-i propice/ şi bietei furnice,/ aceasta îşi zice:// lui Friedrich Nietzsche/ poate să-i strice/ o pereche de brice?” (Vremea furnicilor).

Sau iată poemul de două versuri care a devenit celebru:

„Un om din Tecuci avea un motor/ Dar nu i-a folosit la nimic.”

Titlul poemului este mai lung decât poemul: Transversaliile mari sau cele patru estetici. Poezie pe care a scris-o magistrul Mihai Ursachi pe când se credea pelican.

Citind poemele lui Mihai Ursachi, îţi vine să crezi că te afli în vizită la un aristocrat care, constatând că servitorul însărcinat cu compunerea de versuri lipseşte din castel, se apucă – gest de supremă curtoazie faţă de tine – să le compună el însuşi. Stângăcia lui, de om ales care coboară la o îndeletnicire populară, este cuceritoare.