Până să se lase frigul

N-au viermi? Muște, praf, mizerie, îți duci mâna la
nas: sunt trântite pe tarabă cu zecile,
hălci de pastramă de oaie uscate, vinete, te strâmbi, nu
te-ai mai strâmba dacă ți-ar fi foame,
le-ai pipăi bucată cu bucată, de la o vreme ai spectrul
sfârșitului de lume, al foametei de după un
mare cutremur, cu potop, așteptând cu îndelungată răbdare
întoarcerea. Aici, unde se strâng buruieni pentru
leac – până să se lase frigul. La cât suntem azi de comozi,
cu televizoare în față, cu alimente și băutură
la fiecare colț de stradă, nici nu poți concepe – de parcă am
însemna ceva pentru planetă,
suntem frunze în vânt. Ce dorim noi de aici? Necăjiți și
întristați: dar e un spectacol! E o
aglomerație de nedescris, te aștepți să o vezi printre
oameni, cu un batic de cașmir,
pe Maica Domnului. Azi nu te simți bine.

La bâlciul din Bolintin, de Sf. Dumitru, pe 27 octombrie,
într-o revărsare a unei fericiri de neînțeles,
de dinaintea nenorocirii: fiecare
e altceva, totuși, la întoarcere ne oprim pe la Mănăstirea
Sămurcășești? Unde straturile de flori și
lespezile de marmură albă ale înaintașilor îți dau
sentimentul că ai ajuns unde trebuie și că totul are sens.
Că adevărul doare. Și că nu se mai poate
schimba nimic.