Stânca din tine

Stă cu spatele lipită de stânca fierbinte, „cu inima
vibrând de vechi trăiri”, a adormit la soare
și nu se mai poate trezi, compoziția
stâncii e acum și compoziția ei, stânca a înghițit-o,
stânca își mișcă picioarele, o înfioară,
ce mă fac, ăsta nu e un gând pervers al meu… Un tânăr o
admiră de departe, nu îndrăznește să se apropie,
câtă exaltare, câinele lui de rasă o latră,
caraghiosul, se îndepărtează cu spatele: nu pleca, sunt
femeia care te poate iubi… Bate în cuie
liniile continui desenate pe plajă de valuri, unele vin,
altele se retrag – e un alt gând al ei, nu
e rău că poate să mai gândească, iarba mării o încurcă,
nu-i place mizeria, scoicile au scos-o din
minți de câte ori a călcat pe ele desculță pe plajă, plus
mirosul urât al peștilor aruncați pe mal. Doamne,
la ce mai folosesc eu dacă nu pot să
scriu acum o poezie? Își întoarce ochii de la propria
suferință și se uită pe sine. I-ar fi

plăcut să audă: uite, scrie stânca din tine o poezie…