Spectacolul eului

Petre Pandrea a murit pe 8 iulie 1968, la 64 de ani. Pe atunci eu aveam 21 de ani, eram student la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, şi mă aflam, cu mulţi dintre colegii mei, pe o tarla de grîu de lângă Galaţi, la „muncă patriotică” (încărcam în camioane baloţi de paie, sub soarele dogoritor). Nici eu, nici colegii mei nu ştiam nimic de Petre Pandrea, nici nu auzisem de el. Dacă am fi ştiut, ne-am fi dus in corpore la înmormântarea lui, aşa cum mersesem cu un an în urmă la cea a lui Tudor Arghezi.

Opera lui Petre Pandrea, imensă şi clocotitoare, must care fierbe, cum ar fi spus Octavian Goga, ar fi însemnat foarte mult pentru formarea noastră, din punct de vedere moral şi cultural. Dar miile de pagini de însemnări de jurnal şi memorii scrise între 1952 şi 1958 (care îi aduseseră autorului o pedeapsă de 15 ani de muncă silnică şi 8 ani de degradare civică) se aflau în seifurile Securităţii, de unde aveau să fie descarcerate abia după 1989, de devotata fiică a scriitorului, Nadia Marcu-Pandrea. Iar primul volum din seria consacrată acestor texte, păstrând încă pe ele umbre de gratii şi sârmă ghimpată, avea să apară abia în anul 2000, în conformitate cu profeţia autorului: „Va veni şi anul 2000. Abia atunci se vor scotoci arhivele ca să se reconstituie etapele, atmosfera, echipierii, eroii, dracii, sfinţii, precursorii, moşii şi strămoşii. În anul 2000 voi reînvia, efemer, ca scriitor de memoriale.”

Dacă n-a fost pusă în circulaţie la timp, opera lui Petre Pandrea trebuie cunoscută măcar acum, de noile generaţii, intoxicate cu scrieri ale unor autori fără valoare, dar la modă (sau preferaţi din motive obscure de autorii de manuale şcolare şi de funcţionarii de la Ministerul Educaţiei). Această operă eseistică și memorialistică, de o luciditate dureroasă, pentru care autorul a fost pedepsit cu ani grei de temniţă, de muncă silnică şi de marginalizare, ar reuşi poate să deschidă mintea unor tineri de azi euforizaţi (cu o candoare nescuzabilă, după tot ce s-a întâmplat în România) de idei stângiste.

În periculosul an 1955, când până şi adeziunile la socialism, dacă erau prea palide, puteau aduce pedepse severe, Petre Pandrea scria cu un curaj aproape neverosimil, în stilul său spectaculos-radical:

„În 38 de ani de experienţă socialistă […] nu s-a putut concilia, în nici un fel, socialismul cu libertatea.

Unde se instalează socialismul, încetează libertatea şi începe frica de politic.

Socialismul capătă, turnat în tipare statale, factură de stat poliţist.”

Petre Pandrea era el însuşi nu numai când rămânea singur la masa de scris, ci şi în lume. Ca şi I. D. Sîrbu, avea un demon al conversaţiei subversive, pe care o practica oriunde s-ar fi aflat, chiar şi în compania influentului Zaharia Stancu, om al zilei în plin dogmatism marxist-leninist: „[Zaharia Stancu] m-a dădăcit. Mi-a dat regulile de bună purtare ale cetăţeanului care vrea să trăiască tihnit. Lacăt la gură. Nu ştiu nimic, n-am văzut nimic. Sunt scriitor! Ce fel de scriitor, dacă nu vezi, nu auzi, nu trăieşti epoca pe care o parcurgem? A lăsat nasul în farfurie.”

Autorul acestor texte aparţine altui regn decât scriitorii din vremea noastră. Este un bărbat mereu în ofensivă, un intelectual cu o gândire efervescentă, un scriitor care desface şi comprimă limba română ca pe un acordeon. El nu încape în nici o clasificare, nu neapărat pentru că ar fi gigantic (deşi este), ci pentru că, din punct de vedere intelectual, se află mereu în mişcare.

Impetuozitatea lui se asociază, în mod curios, cu o desăvârşită politeţe. Dacă printr-un miracol şi-ar face apariţia în mijlocul nostru, al celor de azi, ar produce încurcături nedorite. În comparaţie cu el, mulţi scriitori ar părea limfatici şi mulţi ziarişti ar semăna a mahalagii. Scriitorii l-ar acuza de amatorism, ziariştii l-ar ataca în haită.

Orice compartimentare a operei lui Petre Pandrea este inoperantă, ceea ce contează în fiecare pagină fiind spectacolul personalităţii scriitorului. O impresie puternică, un adevărat şoc, produce intensitatea trăirilor lui. Unele evocări sunt pur şi simplu greu de suportat, din cauza expresivităţii lor violente. Citindu-le, îţi vine să-ţi duci mâna la ochi, ca atunci când priveşti, fără ochelari de protecţie, flama de la sudura electrică.