Alex. Ștefănescu 
Principala caracteristică a versurilor din volumele care l-au făcut pe Emil Botta cunoscut – Întunecatul April, 1937 şi Pe-o gură de rai, 1943 – este exuberanţa. Poetul vorbeşte mult despre moarte, însă întreaga lui retorică funebră are un avânt care transformă până la urmă moartea într-un cuvânt ca oricare altul sau chiar într-o interjecţie a bucuriei de a trăi. Înţelegem repede că personajul liric rătăceşte singur prin pădurile întunecoase mai mult în căutare de senzaţii tari decât pentru că starea lui sufletească ar fi compatibilă cu un decor funerar:
„Singur umblam prin desime,/ prin al Rusalelor codru vestit./ Negru de tristeţe, tristeţei sortit,/ singur umblam prin desime./ Când auzit-am auzit/ glas ca de zimbri, metalic, ascuţit:/ Briareu!/ Aici în desime nu-i nime,/ doar păgâneasca treime,/ tăcutele doar elocinţi vegetale şi ziulica şi eu./ Ah, e codrul, titanul cu braţe o mie,/ strămoşul codru e Briareu.” (Briareu).
Este vârsta la care Emil Botta (1911−1977) nu doar îşi joacă tristeţea, ci se şi joacă. Permanenta stare de graţie în care se află face ca poezia să apară din nimic. Poetul este un fel de magician, mereu inspirat:
„Numele meu a fost scris pe o apă/ care curgea în oceanul înfuriat./ Acum, plimbându-mă pe plaje aurii/ mă aud chemat.” (Idilă).
Această voioşie artistică (necontrazisă de scenografia sepulcrală a multora dintre poeme), acest curaj somnambulic de a merge pe cele mai înalte şi periculoase acoperişuri ale poeziei se reduc foarte mult în anii senectuţii.
În această perioadă se diluează lirismul şi se accentuează caracterul cultural al poeziei lui Emil Botta. Poetul nu mai foloseşte aproape niciodată drept materie primă pentru creaţia sa realitatea. Preferă o realitate prelucrată artistic, de alţii. „Ia” dragostea din Shakespeare sau Eminescu, moartea din Biblie, dorul din folclor şi aşa mai departe. Foloseşte elemente gata artistizate, realizează o artistizare de gradul doi. Trăieşte exclusiv livresc, ca Ion Minulescu, dar nu în registru clovnesc, ci melodramatic.
Un poem ilustrativ în acest sens şi, în acelaşi timp, un poem valoros, memorabil este Mauzoleul. Poetul descrie o scenă de pe câmpul de luptă, însă nu aşa cum a văzut-o în realitate, ci aşa cum o descoperă într-un tablou. (Am putea spune că, de data aceasta, este nu livresc, ci pitoresc, dacă termenul „pitoresc” nu ar fi dobândit între timp o altă semnificaţie decât aceea etimologică.) Ca de obicei, autorul îşi recită descrierea, vorbind despre sfâşierea sufletească pe care o simte ca spectator al suferinţei şi făcând o gesticulaţie lamentoasă (aproape că-şi smulge părul din cap):
„Un aer crud în peisagiu vibra/ şi eu, mut de spaimă, priveam la eroul/ acela căzut,/ muncit de săbii,/ cu scutul pierdut./ Şi degetele fibroase,/ acele sârme ghimpoase/ mă oboseau./ Regimentul se zărea în zare/ fantomatic./ Şi era o groaznică agitare/ în acea groaznică nemişcare./ Comandantul era împietrit/ ca un stâlp de mirare/ şi într-o supranemişcare/ era ţintuit.”
Reminiscenţe (nu numai sonore) din Corbul lui Poe, ca şi o vagă pantomimă de don Juan intră într-o compoziţie burlescă, despre care nu poţi să-ţi dai seama dacă îţi pretinde să râzi sau să plângi.
Această indecizie constituie, până la urmă, farmecul poeziei lui Emil Botta, inclusiv al poeziei sale de după război. Chiar dacă poetul este mai puţin exuberant, chiar dacă pare istovit de sutele de roluri interpretate (în teatru şi literatură), atitudinea lui de arlechin tragic continuă să facă impresie. El pare să fi descins în lumea noastră dintr-un alt spaţiu, selenar, al spiriduşilor care chicotesc, al luminii în care fizionomiile devin cadaverice, al scheletelor angajate în dansuri macabre şi deşucheate.
Suprema probă de virtuozitate a parodistului o constituie clamarea caricaturală a deznădejdii de-a fi fost atins de moarte:
„Vezi ce-mi făcu dolenta moarte,/ cu ce răni mă pecetlui,/ ca pe nimica mă dobândi!/ Hi, căluţule, hi,/ mă tot îndemna dolenta moarte/ şi merserăm, merserăm/ noapte şi zi/ prin ale nopţii coclauri,/ prin dărăpănatele nopţii galerii,/ prin miraculoasele bălării,/ regi subpământeni/ purtând coroane dărăpănate,/ clopuri ca noaptea, frunţi străvezii.” (Chemarea).
Şarjarea tragediei este până la urmă mai tragică decât tragedia însăşi, semnalând existenţa conştiinţei de sine, despre care se ştie că nu face decât să intensifice suferinţa.
