Iradierea de fantastic

Ştefan Bănulescu (1926−1998) avea o înfăţişare enigmatică. Uscăţiv, pletos, îmbătrânit prematur, părea un indian din America, dintre aceia care în filmele de western stau jos lângă un foc şi fumează pipa păcii. Dar ce să fi căutat un indian din America în România?

Oricum, putea fi considerat unul dintre puţinii români capabili să tacă. Iar tăcerea lui nu era placidă, avea elocvenţă. Uneori, Ştefan Bănulescu tăcea jucăuş, alteori tăcea încurajator, alteori tăcea distant, alteori tăcea profetic.

El detesta comunicarea improvizată şi frivolă, numită de compatrioţii săi − cu simpatie − sporovăială, taifas, şuetă etc., ca şi pe aceea expeditivă, eficientă, de inspiraţie americănească. Prefera o comunicare elaborată, ceremonioasă, eventual prin intermediul scrisorilor.

Nu întâmplător, cele mai frumoase texte ale lui în proză, „opere minore” şi azi seducătoare, sunt concepute sub forma unor scrisori. Autorul le-a intitulat Scrisori din provincia de sud-est, dar la prima lor ediţie, aceea din 1976, a trebuit să accepte un titlu impus de cenzură: Scrisori provinciale.

*

A debutat în 1965, la aproape patruzeci de ani, cu o carte de proză scurtă, Iarna bărbaţilor, care a aruncat întreaga critică literară în extaz. Se zvonea că subţirea culegere de povestiri a atras şi atenţia străinătăţii şi că autorul a fost propus pentru Premiul Nobel. Explicaţia acestui succes imediat şi de anvergură trebuie căutată nu numai în valoarea propriu-zisă a textelor, ci şi în fantasticul unora dintre ele, care, după o lungă perioadă de promovare oficială a unui realism convenţional, reprezenta pentru mulţi cititori o revelație.

Iarna bărbaților se remarcă prin alegerea subiectelor exclusiv din spațiul câmpiei (Bărăgan, bălţile Dunării, pădurea campestră). Poate că la origine a fost vorba de o simplă prioritate afectivă, însă cu timpul s-a ajuns la o specializare. Ştefan Bănulescu a înţeles treptat, influenţat şi de critica literară, că a (re)descoperit o lume mai puţin explorată literar, interesantă prin ritualuri şi eresuri, prin atmosferă, prin tipurile umane. Într-una din povestirile lui Borges se dovedeşte că adevăratul labirint nu este labirintul, ci deşertul, în care călătorului i se deschid în faţă, în fiecare moment, mii de drumuri posibile. Iar câmpia, cu orizontalitatea ei fără sfârşit, demoralizantă, seamănă cu deşertul. Singurătatea, monotonia, ceaţa, mlaştina sau căldura toropitoare de vară care produce un tremur halucinant al aerului (denumit expresiv în limbajul popular al românilor „apa morţilor”) favorizează iradierea de fantastic. Ştefan Bănulescu exploatează integral sugestiile oferite literaturii de acest mediu, care i-a mai obsedat la noi pe Fănuş Neagu (varianta feerică), Paul Georgescu (varianta satirică), George Alboiu (varianta mitică).

Romanul Cartea de la Metopolis, publicat ulterior, poate fi considerat ecoul balcanic al realismului magic sud-american. Romanul suferă de ceea ce s-ar putea numi o frumusețe literară în exces, de calofilie.

Cartea de la Metopolis este nu numai un roman, ci şi un joc de-a romanul. Toate trucurile „meseriei”, pe care scriitorii le păstrează de obicei secrete, sunt folosite aici în văzul lumii. Şi nu în cine ştie ce scop, ci pentru frumuseţea lor în sine, asemănătoare cu aceea a inutilizabilelor „maşinării romantice” care-i încântă pe poeţi.

În poeziile din volumul Cântece de câmpie se rezumă într-un mod inspirat ceea ce în Iarna bărbaţilor se povesteşte pe larg şi cu rezultate inegale. Într-un stil enunţiativ şi auster, specific poeziei ţărăneşti, fără nici o ezitare, scriitorul evocă lumea Câmpiei sau, mai exact, starea de spirit din această lume. Impresionează dezolarea lipsită de un motiv identificabil.

Datorită faptului că suprafaţa perfect plană a pământului nu oferă nici un reper, privirea se fixează insistent asupra oricărui lucru care face excepţie de la uniformitatea fără sfârşit − de exemplu, asupra unui salcâm singuratic − şi îi modifică treptat imaginea în conformitate cu temeri obscure sau vechi legende:

„Salcâm nalt, salcâm subţire,/ Umbra ta, câteva fire,/ Stă pe lung, nu stă pe latul,/ Atârnă ca spânzuratul./ Şi oricât o bate vântul/ N-atinge umbra pământul./ N-o ajung şi mult aş vrea/ Să mă odihnesc sub ea/ Că mă arde dogoarea.// Umbră, să mă sui la tine,/ Că tu nu cobori la mine./ Nu mă sui, a mai fost unul/ Pe nume Costea Nebunul,/ Sus la umbră s-a urcat,/ De-o cracă s-a căţărat/ Şi pe câmpul gol şi spân/ S-a spânzurat de salcâm.” (Salcâmul din Bărăgan).