Filosofie și literatură

Unii îl consideră un mare filosof, un Heidegger al românilor, care s-a străduit să redefinească raţiunea astfel încât să-i evidenţieze capacitatea de a participa la actul creaţiei. Alţii îl tratează ca pe un filosof fără filosofie, ca pe un înţelept, exeget şi apologet al spiritului românesc. Şi unii, şi alţii îi recunosc meritele în activarea conştiinţei de sine a culturii române şi în propagarea pasiunii pentru filosofie. Este vorba – sper că s-a înțeles − de Constantin Noica.

Născut în 1909, Constantin Noica a traversat o epocă istorică turbulentă, fiind de câteva ori gata-gata să dispară în adâncurile ei, dar aceste împrejurări nu i-au distrus seninătatea. După ce a făcut închisoare din motive politice și, în continuare, a fost supravegheat îndeaproape de Securitate, a creat o școală de filosofie proprie, într-o mică localitate de munte, Păltiniș, care a intrat în mitologia culturii. Tinerii pe care i-a descoperit și la formarea cărora a contribuit au ajuns intelectuali de elită: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Victor Ieronim Stoichiță și alții.

Scrierile filosofului interferează de multe ori cu literatura.

O operă literară tratată cu un respect aproape religios de Noica este aceea a lui Eminescu. Filosoful fetişizează manuscrisele eminesciene şi se înfioară de groază la gândul că ele s-ar putea pierde:

„Să nu spunem chiar că apele Dâmboviţei se vor umfla într-o zi ca alte râului Arno şi vor deteriora manuscrisele lui Eminescu întocmai unora din Florenţa. Să nu spunem nici că instalaţia de calorifer a Bibliotecii Academiei va face explozie din cine ştie ce neglijenţă. Să nu dăm curs unor asemenea lamentabile spaime, nici altora de cine ştie ce ordin. Dar nu e un noroc pentru generaţia noastră că are intacte aceste manuscrise?”

Întrevedem aici un cult al textului sacru, originar, de genul celui practicat de specialiştii în patristică. Nu întâmplător, Noica pledează insistent pentru cunoaşterea integrală a textelor eminesciene. Gândul că unele însemnări în limba germană – pentru care poetul a folosit o grafie gotică, greu de descifrat – au rămas încă netranscrise şi netraduse îl obsedează ca o datorie sacră neîndeplinită. Dacă tocmai în acele însemnări se află „mesajul”?

Visul filosofului de a salva de la acțiunea distructivă a timpului manuscrisele eminesciene s-a împlinit abia după moartea lui, prin realizarea de către Academia Română a unei ediții anastatice a acestor manuscrise.

Constantin Noica stăpânea mai multe limbi vechi şi moderne, dar, datorită unui fel de „cuminţenie a pământului”, care îl făcea să judece ca Ortega y Gasset („eu sunt eu şi împrejurările în care trăiesc”) dădea prioritate limbii române, din studiul lirico-filosofic al căreia a obţinut adevăruri surprinzătoare.

Analiza modului cum funcţionează limbajul a fost (şi rămâne) extrem de dificilă pentru că se realizează tot prin intermediul limbajului. Când se contemplă pe sine, gândirea contemplă, de fapt, o amintire despre sine, întrucât, în acel moment, ea a devenit însăşi contemplaţia. Este ca şi cum ochiul ar încerca să se vadă sau urechea să audă. Şi totuşi, Constantin Noica reuşeşte să folosească limbajul pentru a formula observaţii asupra vieţii secrete a limbajului, scăpărând câte un cuvânt de alt cuvânt, pentru a produce o iluminare de-o clipă, smulgându-se, ca un poet, din somnolenţa unei anumite stări pentru a veghea acea stare.

Într-un fel sau altul, mulţi intelectuali şi-au exprimat regretul că trecutul îndepărtat al culturii române nu este conservat în monumente de marmură sau bronz, în cărţi, în peisajul urbanistic etc. Tot ce visau ei să descopere, Constantin Noica descoperă în limba română, în realitatea ei imaterială. El este un arheolog care sapă în cuvinte pentru a dezgropa de acolo înţelesuri ascunse, bine păstrate.

În cunoscuta sa carte Sentimentul românesc al fiinţei, se deschide un adevărat şantier arheologic pe teritoriul verbului a fi, cu următoarele lui modulaţii: n-a fost să fie, era să fie, va fi fiind, ar fi să fie, este să fie, a fost să fie. („N-a fost să fie. Dacă e adevărat că exprimă o situaţie ce s-a lovit de pragul imposibilităţii, totuşi ceva real apare în modalitatea sa. Ceea ce «n-a fost să fie» a încercat să fie; a bătut la poarta realităţii spre a fi, dar n-a fost.” etc.)

Obsesia de a gândi gândirea (sau de a vorbi vorbirea) îl situează pe Constantin Noica în vecinătatea unor poeţi ca Nichita Stănescu.

Verbul „a fi”, căruia Constantin Noica i-a consacrat o carte, este chiar axa pe care se roteşte fantastica elice a lirismului lui Nichita Stănescu.

Constantin Noica este un filosof-poet. El realizează sistematic ceea ce în poezie se realizează prin fulgerarea inspiraţiei, şi anume o smulgere a cuvintelor din anonimatul comunicării curente, o reevaluare a instrumentelor de cunoaştere lingvistice.