Maria Morariu 
Arta, toată, e erotică. Nu o înţelege cine o priveşte altfel.
Artistul unui nou început de secol artistic, cel care a pornit fenomenul „secesiunea vieneză” în domeniul picturii, revoluţionarul Gustav Klimt (14 iulie 1862 – 6 februarie 1918) depășește cu ușurință etapele școlilor de arte plastice și decorative, ajungând rapid în topul preferințelor admiratorilor de artă europeni. Fraţii Klimt, Gustav şi Ernst, frecventaseră aceeaşi şcoală de arte şi, împreună cu un alt coleg, Franz Matsch, pun bazele propriei şcoli de artă decorativă unde încep să primească mai multe comenzi din diferite părţi ale Europei.
În anul 1883 cei trei se aflau în Regatul României şi executau lucrări pentru cortina Teatrului Naţional din Bucureşti şi pentru decorarea castelului Peleş, din Sinaia. Lucrările au fost realizate la comanda făcută de regele Carol I către tinerii pictori, membri ai atelierului Künstlerkompagnie.Opera acestora este menţionată pentru prima oară de cele două monografii dedicate Castelului Peleş, publicate în anul 1893, datorate una lui Jakob von Falke şi cealaltă lui Léo Bachelin. Falke şi Bachelin precizează faptul că Gustav Klimt şi Franz Matsch au realizat zece portrete de strămoşi ai regelui Carol I, menţionând patru dintre numele acestor personaje. Sunt amintite decoraţia Sălii de teatru (Gustav Klimt, Franz Matsch) şi plafonul Marelui salon, pictat de fraţii Klimt (după părerea lui Falke) sau doar de Ernst Klimt (după cea a lui Bachelin).*
Dacă cineva vrea să afle ceva despre mine ca artist, pot doar sa-l sfătuiesc să-mi privească temeinic şi atent tablourile şi să caute în ele răspunsul la întrebarea: cine sunt şi ce vreau.
Portretul Adelei Bloch-Bauer
Nu împlinise nici 30 de ani şi Klimt era considerat deja cel mai mare artist al sfârşitului secolului al XIX-lea, având executate lucrări precum decorarea multor clădiri oficiale ale Vienei, proiectul scărilor Muzeului de Arte Frumoase din Viena, dar şi o multitudine de premii, printre care cel imperial pentru executarea tabloului care înfăţişează interiorul vechiului teatru imperial din Viena sau cel obţinut în Ungaria pentru tabloul care înfăţişează interiorul teatrului castelului Esterhazy.
Ambiguitatea firii lui Klimt este evidenţiată de mai mulţi biografi; aspectul fizic al artistului devine cunoscut graţie unui articol apărut în 1905: ,,Bondoc, niţel cam greoi, atletic, fire amuzantă, uşor dură, totodată de o sinceritate copilărească, având pielea bronzată de soare, ca îndeobşte a pictorilor, cu pomeţii mari, ochii mici, privirea pătrunzătoare. (…) Are o voce puternică, vorbeşte cu accent dialectal. Îi place foarte mult să glumească şi o face adesea.” În ciuda firii vesele şi a constituţiei îndesate, Klimt avea o anume slăbiciune nervoasă şi cădea adesea în depresii. Acest lucru însă nu-l afectează nici în pictură, nici în execuţia proiectelor decorative. Dimpotrivă, munca de zi cu zi îl ajută pe artist să-şi păstreze echilibrul psihic.
Picturile sale au fost contestate public şi admirate pe furiş, deci au avut soarta, clasică, a tot ce înseamnă avangardă. Pline de senzualitate, expresivitate, erotism şi originalitate, abordând teme precum viaţa, moartea, sărutul, somnul, ele sunt o reprezentare a omului cu toate etapele şi transformările sale, dar pun accent pe Femeie; cea care, în operele sale, ca şi în viaţa artistului, a fost admirată, iubită, adorată. Ea, la rându-i, l-a răsplătit cu admiraţie şi răsfăţ. Controversele nu l-au împiedicat niciodată să rămână fidel tematicii şi stilului abordat. Un stil ornamental, plin de viaţă şi lumină, în special în lucrările din perioada de aur, prin aplicarea de petale aurii şi argintii care pun în valoare scenele din tablou şi scot în evidenţă detaliile intime. Tablouri precum Copacul vieţii, Sărutul, Portretul Adelei Bloch-Bauer (piesă vândută în anul 2006 pentru suma record de 135 milioane de dolari) sau Cele trei vârste ale femeii, au intrat, aproape instantaneu, în istoria artei.
Nu am niciun autoportret. Persoana mea, ca o eventuală temă de pictură, nu mă interesează deloc. Mai degrabă alţii îmi trezesc curiozitatea, în special femeile. Am convingerea că nu sunt prea interesant ca om.
Imagini de pe wikipedia
*(sursa: Klimt la Castelul Peleş, Ministerul Culturii si Patrimoniului National)
