Molière al Italiei

Era propriul său critic, dar şi cel mai bun interpret al pieselor sale. Asta şi pentru că aducea în lumea teatrului un suflu nou, o reformă ce avea să lase commedia dell’arte într-o perioadă apusă. Cel supranumit de Voltaire, “Molière al Italiei„, Carlo Goldoni (25 februarie 1707–6 februarie 1793) a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză. Reuşita lui Goldoni în istoria dramaturgiei este cu atât mai mare cu cât, în calitate de iniţiator al noului val în teatru, un teatru bazat pe explorarea caracterului şi psihologicului personajelor, rămâne şi cel mai elocvent în aplicarea acestor noi idei enunţate.

„Lucietta: Lasă, ştiu eu că nu eşti om rău, şi-o să ne scoţi şi pe noi niţeluş la plimbare, cu măşti!

Lunardo: Cu… cu… ce? Cu măşti!!?

Margarita (sieşi): Acu-l apucă pandaliile.

Lunardo: Chiar atât de neobrăzate-aţi ajuns, încât să-mi cereţi să vă scot în lume cu măşti? Văzutu-m-aţi voi pe mine… că acu chiar că zic vorba aia!… ascunzându-mi vreodată faţa sub obraz de carton? Ce înseamnă măştile astea? De ce se maimuţăreşte omul cu mască? Nu mă faceţi să vorbesc! Fetele n-au de ce să umble mascate!

Margarita: Dar nevestele?

Lunardo: Nici nevestele, cocoană, nici nevestele!”

(„Bădăranii”, Actul I, scena 1, traducere de Sică Alexandrescu).

***

„Pantalone: Nu e cazul să vă simţiţi jigniţi, fiindcă ştiaţi bine că eu încheiasem o altă învoială…

Doctorul: Ştiu ce vrei să spui. La prima vedere s-ar părea că nu poţi trece peste promisiunile făcute domnului Federigo, mai ales că erau întărite şi de un contract de căsătorie. Dar contractul acela a fost făcut numai între dumneata şi el, pe când al nostru e întărit de voinţa fetei.

Pantalone: E adevărat, dar…

Doctorul: Şi ştii bine că în materie de căsătorie consensus et non concubitus facit virum [„Drepturile maritale se obţin prin consimţământ, nu prin coabitare”, n. tr.][…] Dacă nu erai sigur de moartea domnului Federigo, nu trebuia să-i mai făgăduieşti fata fiului meu, iar dacă i-ai făgăduit-o, trebuie să-ţi ţii cuvântul dat cu orice preş. Vestea morţii domnului Federigo îndreptăţea destul, chiar şi faţă de el, noua dumitale hotărâre, aşa că el nu putea să-ţi facă nici o mustrare şi nici n-avea dreptul să pretindă a i se da vreo satisfacţie. Căsătoria încheiată azi-dimineaţă între Clarice şi fiul meu Silvio, coram testibus [„faţă de martori”, id.], nu se poate desface din cauza unui simplu cuvânt pe care dumneata l-ai dat, odinioară, altuia. Bazându-mă pe drepturile fiului meu, mai că-mi vine să declar nul şi neavenit orice alt contract şi s-o oblig pe fiica dumitale să-l ia de bărbat; dar mi-ar fi ruşine să am în casă o noră cu un asemenea renume, pe fiica unui om fără cuvânt, aşa cum eşti dumneata. Domnule Pantalone, nu uita că e o insultă pe care mi-o aduci mie, pe care o aduci casei Lombardi, şi are să vină timpul când va trebui să mi-o plăteşti. Da, are să vină; omnia tempus habent. [„toate îşi au timpul lor”, id.] (Pleacă.)”

 („Slugă la doi stăpâni”, Actul II, scena 2, traducere de Polixenia Carambi.)

Imagine de pe cartepedia.ro