Intruși, la nunta unui mafiot din Chișinău

Ni se terminaseră banii, dar tare am mai fi vrut să mai bem ceva. Băiatul de la bar își astupă urechile când auzi ce-l rugam. Nu vru și gata să ne vândă o sticlă de vin pe datorie. Chiar și dacă i-am arătat legitimațiile noastre roșii, eu, de membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și Tudor, de membru al Uniunii Cineaștilor, barmanul ne întoarse spatele. Vrând-nevrând, am părăsit localul. L-am părăsit cu coada între picioare. Pleoștiți și murind de ciudă. Cu câtă invidie și ură mă uitam la cei care stăteau pe terasă, savurându-și votca sau vinul roșu, de Cabernet, de care noi n-aveam parte. Parcă vrând să-și bată joc de noi, un fost student de la Arte, acum mare om de afaceri, cum ne văzu, își luă paharul în mână și începu să-l agite în aer, îl ducea la nas și-l mirosea, plescăind din buze, iar vinul se legăna în pahar ca valurile mării trezite de un vapor. Ca bătaia de joc să fie deplină, nesimțitul începu să-și golească paharul chiar în clipa când treceam și noi pe alături. Am scrâșnit din dinți și mi-am încleștat pumnii în buzunare și am mers mai departe .

Am ajuns în stradă gâfâind și cu cămașa leoarcă în spate. De ciudă, Tudor îi trase un picior unei cutii de carton abandonată de naiba știe cine în mijlocul trotuarului și îi veni o idee foarte ingenioasă cum să mai bem și noi ceva.

Am mers la un prieten de-al său, cineast și el, care locuia în vecinătate. Dar acesta, fie că nu era acasă, fie că nu vru să ne vadă, dar nu ne deschise ușa și iar am ieșit în stradă, pe 31 august, pe o stradă plină cu terase și cafenele, pline cu oameni care chefuiau. Și tot mergând așa, roși de dezamăgire și cu piperul în nas, am ajuns în fața hotelului Dedeman, unde erau atâtea Land Rover și Range Rover Evoque sau Bentley Continental GT și Lamborghini, câte nu am mai văzut nici eu, dar nici Tudor, în toată viața noastră. Propunerea de-a merge și noi la petrecere fu a lui Tudor, deși nu știam a cui era petrecerea și ce fel de bal era. Am deschis ușa și ne-a oprit un portar.

-Voi unde mergeți?

-La petrecere?

-La nuntă?

-Da, la nuntă.

-Și voi cine sunteți?

-Suntem artiști. Eu sunt actor și el e poet, îl asigură Tudor, și-i desfăcu în fața ochilor legitimația sa roșie. I-am arătat și eu legitimația și portarul, un bărbat între două vârste, cu părul grizonant, le luă în mâini și se uita când la carnetul meu, când la al lui Tudor, după care ne lăsă să trecem, fără niciun cuvânt.

Iată așa am intrat noi pentru prima dată în viață, eu, pe baza carnetului de scriitor, și Tudor, de cineast, la o nuntă. Veselia dădea peste margini. Toată lumea se spărgea în figuri în mijlocul sălii, fiecare dansând cum îi trecea prin cap. Care mai de care mai trăsnit.

Sute de mese înconjurau ringul de dans ca un inel. Unde și unde mai zăreai câte vreun rătăcit la mese. Încolo, toți țopăiau în draci. Am ochit o masă cât mai retrasă de celelalte mese și cât mai departe de ochii celor care dansau și am început repede să băgăm în noi tot ce vedeam pe blatul lucios. Mâncam în mare grabă cât poporul nu s-a întors la mese. Ne gândeam așa: mâncăm repede-repede cât reușim, și înhățăm două sticle de vin de pe masă și o tăiem din loc. Planul lui Tudor însă fu dat peste cap de doi tipi mătăhăloși, cu niște lanțuri uriașe de aur la gât, care răsăriră din nicăieri în fața noastră și noi am încremenit cu paharele în mâini.

-Dar voi cine sunteți și ce faceți aici?

-Suntem artiști. El e poet și eu sunt actor, le zise Tudor și iar le-am prezentat legitimațiile noastre roșii. Una dintre cele două huidume ne examină carnetele, cu ștampilele la zi, și-i spuse cuiva prin rație.

-Sunt artiști, șefu.

Mă uitam foarte speriat la cele două hahalere, fiind sigur că ne-am găsit nașii. Mă așteptam la tot ce poate fi mai rău. Dar una dintre cele două matahale ne zâmbi și ne invită foarte politicos să-l urmăm. Ne duse la șef. Șeful fiind chiar mirele. O namilă și mai mare decât cei doi, care își întoarse spre noi mutra sa lătăreață și începu să-și miște buzele sale groase.

-Sunteți artiști?

-Da. Iată legitimațiile.

-Vă cred. Nu-i nevoie să mi le arătați. Vă știu de pe sticlă, ne spuse el, dar arătă doar spre Tudor. Dar de ce ați întârziat atâta, a? În fine, după cum știți deja, i-am scos cu șuturi în cur pe muzicanți, pentru că nu ne-a plăcut cum cântau. Parcă erau niște leșinați. Și, de aia, mi-am trimis oamenii după alți artiști și v-au adus pe voi. Ia să vă vedem de ce sunteți în stare. Microfonul e a vostru, băi.

-Mai întâi să vă urăm casă de piatră.

-Lasă asta în p…a mea și marș la microfon, țipă la noi mirele, și lanțurile de aur de la piept începură să-i zăngănească.

Am mers la microfon cu genunchii tremurând și cu dinții clănțănind. Dinții îi clănțăneau și lui Tudor, și-i clănțăneau din ce în ce mai tare, îi clănțăneau în timp ce vorbea, pentru că și-a dat seama la nunta cui am nimerit, dar tocmai asta le plăcu mafioților care ne ascultau strânși ciucure în jurul nostru, ahtiați să vadă niște artiști. Văzându-i că se țineau de burtă, Tudor își reveni și începu să le cânte în strună. La un moment dat, Tudor îmi ceru să le declam și eu o poezie, numai nu una postmodernistă, că ăștia o să ne dea la bot dacă n-o s-o înțeleagă și am compus una pe loc, în cheia lui Esenin și a lui Vîsoțki, doar că era în limba română și adaptată realităților din sală. Tipii nu ne mai lăsau să plecăm de la microfon și asta ne îngrijoră și mai tare. Pentru că ne epuizaserăm repertoriul și nu mai știam ce să le spunem. Tăcerea noastră putea însemna sentința noastră. În clipa când nu o să-i mai putem distra, o s-o pățim ca și foștii muzicanți, dacă nu și mai rău. Norocul nostru că nașilor le veni cheful să mai danseze și ne-am putut întoarce la masa noastră, flancați de doi bodyguarzi. Dar când am luat sticla de vin în mână, iar am fost chemați la microfon.

Acum însă se iviră oamenii mirelui cu adevărații artiști și pe noi ne-au scos cu picioarele izbindu-ne în fund în stradă. La despărțire, ne-au mai otânjit câte un picior că am zburat câțiva metri buni prin aer. Întinși cât de lungi eram pe asfalt, am auzit un vâjâit apropiindu-se și când m-am dumirit, erau carnetele noastre roșii, al meu, de membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova și al lui Tudor, de membru al Uniunii Cineaștilor, care mi-au pocnit, ambele pe mine, direct în țeastă, după care mi s-au rostogolit la picioare, ca două picături, uriașe, de vin.