Înmulţeşte Paradisul!…

Dragi cititori,

Pentru că o imagine are nevoie, spre a fi citită, de o legendă, v-am pregătit în anticamera întâlnirii cu Ester un interviu despre dialogul dintre Muzică şi Cuvinte, avându-l ca invitat pe baritonul Silviu Alexandru Mihăilă.

Silviu Alexandru Mihăilă şi-a încheiat anul acesta studiile de licență în cadrul departamentului de Operă și Artă Vocală la Conservatorul Regal de Muzică din Manchester, Marea Britanie. A dobândit o experiență notabilă în muzica vocală (Academică) concertând pe scene importante din țară și străinătate (Sala de Concert a Atheneului Român, Bridgewater Hall din Manchester, sala de concerte “Mihail Jora” a instituției Radio România, Salonul muzical al Castelului Peleș din Sinaia). Anul acesta Silviu Mihăilă a debutat cu rolul Contelui Belfiore din opera “La finta giardiniera” de Wolfgang Amadeus Mozart, în RNCM Opera Theatre din Manchester. Ca student, a promovat valorile culturale românești în mediul academic britanic, contribuind la popularizarea lucrărilor muzicale ale compozitorului George Enescu. De asemenea, a condus repetițiile corului Filarmonicii BBC cu ocazia Centenarului compozitorului britanic – Benjamin Britten. A participat în cadrul a numeroase cursuri de măiestrie susținute de importante personalități europene ale artei vocale, atât în domeniul genului de operă cât și al cântului cameral. Printre aceste personalități se numără: Sir John Tomlinson, Sir Thomas Allen, Julius Drake, Anthony Spiri, Christopher Purves. De curând, Silviu Mihăilă a fost admis, în urma unui proces de selecție extrem de riguros, pentru a efectua un curs de Masterat – începând din Septembrie 2016 – la prestigioasa instituție Manhattan School of Music din New York, Statele Unite ale Americii.

Andreea Nanu: …Silviu Alexandru, prezentarea ta e mai mult decât grăitoare, aşa că îţi propun să începem conversaţia noastră prin a spune cum ne-am cunoscut… datorită unui pian! Un martor tăcut, „vechi de zile”, pe care l-am numit „domnul Bluthner” fiindcă ne-a ajutat să descoperim, ascunsă în claviatura lui dezacordată, muzica discretă a prieteniei… În această duminică, pe 7 februarie, vom avea un dialog inedit: muzica ta și cărțile mele. Între noi, o prezență: Ester. Ester, a cărei poveste vom încerca să o spunem. Ester, un nume încărcat de memoria unei lumi care murea atunci când noi încă nu ne născusem. Cu toate acestea, am simțit că acea „lume de ieri”, cum frumos spune Stefan Zweig, trebuie salvată. Omului i s-a dat un mare dar: de a fi martor, de a evoca. Poate sună paradoxal dar, încă din copilărie învățăm să ne amintim. Și firește, încă din prima vârstă căutăm limbajul potrivit pentru a o face. Eu am descoperit cuvintele, așa cum tu ai descoperit muzica. Am spus câte ceva despre întâlnirea miraculoasă cu scrisul în volumul de amintiri Cartea cuvintelor chivot… Cum s-a petrecut întâlnirea ta cu muzica?

Silviu Alexandru Mihăilă: Încă din copilărie am fost iubitor de artă şi de frumos, în general. Muzica, îndeosebi arta vocală, este profesia pentru care am înclinaţie, în slujba căreia îmi voi investi toată dăruirea, talentul și ştiinţa muzicală. Muzica este forma de expresie cea mai directă prin care inima mea grăieşte. Încă de mic am arătat primele tendinţe înspre ceea ce urma să se întâmple în viitor, o carieră în sfera muzicii academice vocale. Sincer vorbind, nu conştientizam pe deplin la acea vârstă ce înseamnă cu adevărat arta vocală, dar ştiam un singur lucru, îmi plăcea să cânt! Pot afirma cu nemijlocită convingere că, deşi am multe abilități pe care încerc sa le dezvolt în paralel cu profesia mea, eu şi muzica suntem şi am fost întotdeauna inseparabili.

– Muzica e o moştenire de familie?

– Nu cred ca am moştenit această pasiune. De multe ori am impresia că eu şi Muzica ne-am ales reciproc. Muzica a fost marea pasiune a copilăriei mele, chemarea interioară cea mai puternică. De la vârsta de şapte ani ascultam înregistrările pe disc ale unor mari cântăreți precum Ettore Bastianini, Enrico Caruso şi, spre uimirea celor care mă ascultau, reuşeam să reproduc cu mare pricepere acele arii dificile de operă. Apoi… de la vârsta de nouă ani am avut o angajantă activitate concertistică participând la festivaluri, concursuri de muzică, concerte caritabile, emisiuni la diverse posturi naționale de radio şi televiziune. Pornind de la aceste evenimente, în timp am dobândit o importantă experiență scenică, numeroase premii, distincții și, in acelasi timp, satisfacție, acești factori reprezentând pentru mine un imbold pentru a mă autoperfecționa și a mă prezenta întotdeauna la nivelul aşteptărilor.

– Memoria și muzica sunt strâns legate. Amândouă au un tempo anume și împreună ne ajută să dăm un sens timpului vieții noastre… Silviu Alexandru, ești bariton dar și compozitor. Ascultându-te, am descoperit că muzica ta are o extraordinară forță evocatoare. Și poate nu întâmplător împărtășim pasiunea pentru memorie; Mnemosyne ca personaj și motiv muzical…

– De multe ori, eul componistic se întrepătrunde cu artistul liric. Uneori, pentru mine sunetele devin culori. Cu ajutorul sunetelor portretizez oameni, întâmplări din viaţa mea. Din fericire, am fost înzestrat cu o memorie auditivă fabuloasă care mă ajută foarte mult în momentul în care interpretez sau creez un cadru ritmico-melodic… Compozitorul are rolul de a imagina şi contura un peisaj sonor în timp ce artistul animează peisajul folosindu-se de culorile sonorităţilor. Compozitorul creează impresii senzoriale, artistul le transmite, iar publicul se hrăneşte cu acestea. Pentru mine muzica are o dimensiune astronomică. Eu niciodată nu m-am văzut drept un pământean – cu simțiri și idealuri pământești – ci mai degrabă rodul unei fuziuni între sunet, lumină și materie. Cel mai mult simt asta atunci când compun sau abordez un act interpretativ.

– Hölderlin spunea că „omul locuiește poetic”. Ori, locuirea presupune o anumită așezare, un echilibru între trecut și prezent, tradiție și inovație. Am putea oare spune că omul „locuiește” muzical? Care e spiritul muzicii contemporane?

– Muzica actuală, iar aici nu fac referire la muzica academică ci la cea care se ascultă pe stadioane, se află momentan sub servitute mecanică. Muzica pe care o fac eu nu se adresează maselor ci unor colectivități mai restrânse. Este o muzică cu un puternic mesaj umanist care îndeamnă la reflecție și sensibilizare. Eu tind să cred, conform trendului în istoria muzicii, că va exista o reîntoarcere la sensibilitate după această perioadă în care muzică este rezultatul acestor dispozitive electronice.

– Sună înspăimântător, uneori…. ca sonoritate şi perspectivă în muzică şi în artă, în general.

– Trebuie să ne asigurăm că dezvoltarea în plan cultural are acelaşi avânt ca aceea în plan mecanic sau material. Altminteri, se creează un dezechilibru care astăzi este din ce în ce mai vizibil. Putem compara acest fenomen cu o pasăre care încearcă să zboare cu o singură aripă. Cred însă că nu trebuie creată o contradicţie artificială între cele două fenomene despre care vorbeam. Dimpotrivă, tehnologia poate ajuta foarte mult la formarea şi cristalizarea unor noi manifestări culturale. Tehnologia şi cultura se pot întrepătrunde şi ajuta reciproc, în sensul progresului civilizaţiei umane.

– E un mesaj generos… Mă duce cu gândul la faptul că Muzica transmite, poate, unul dintre cele mai importante mesaje, acela al supraviețuirii prin artă. Pentru că ai amintit de zbor, evoc o scenă cutremurătoare din filmul Pianistul în care acesta, condamnat să trăiască drama unui război care nu era al lui, își cântă muzica în tăcere, trecându-și degetele pe deasupra claviaturii, ca un zbor mut… sau ca un exil. Există o voce a muzicii care se aude chiar și în cea mai adâncă tăcere, în ceasul celei mai adânci singurătăți. Și cu toate astea…

– Noi muzicienii, şi oamenii de cultură în general, nu trăim într-un turn de fildeş dar ştim uneori cum să ne refugiem prin arta noastră şi să ne transpunem într-o lume mult mai sensibilă, mai frumoasă  – sau mai receptivă la Frumuseţe – decât cea care ne înconjoară. Muzica înseamnă viaţă pentru mine şi de multe ori am senzaţia că aceasta a devenit însăşi aerul pe care îl respir… Indiferent de vremurile în care trăim noi artiştii – oamenii de cultură în general – formăm un lanț de unire indestructibil care dăinuie în timp, iar creaţia noastră îşi are rădăcinile în atemporalitate…. Tocmai fiindcă ai amintit de Pianistul care reflecta drama celui de-al doilea Război Mondial continui ideea ta spunând că poporul evreu a trăit o nedreptate istorică. O întreagă elită, cu o extraordinară anvergură intelectuală, oameni simpli şi de bună-credinţă, toţi au avut de suferit în urma acelor drame profunde care au pătat conștiința umanităţii. Îmi amintesc, în acest sens, de faimosul pianist polonez de origine evreiască, Artur Rubinstein, care a fost nevoit să-şi întrerupă cariera din cauza războiului, apoi să părăsească Europa luând, ca mulţi alţii, calea exilului în America.

– Cu certitudine, există un model al supravieţuirii prin cultură. Arta ne ajută să traversăm momente grele, din istorie sau din viaţa personală. Muzica, în special, e mai mult decât o cale de a supravieţui. Ea este un model de vieţuire, de înţelegere a lumii, un fel generos şi reconciliant de a ne raporta unii la ceilalţi.

– …Putem face un exerciţiu de reflecţie şi să ne gândim la planetele care gravitează în jurul Soarelui fără să facă nici o coliziune. Aşa şi popoarele lumii ar trebui să graviteze în jurul unui adevăr comun; acesta nu poate fi decât pacea bazată pe cunoaştere şi înţelegere  reciprocă; o pace justă bazată pe principiile care au emancipat multe popoare din robia regimurilor opresive. Cred că muzica are forţa de a aduce naţiunile împreună prin limbajul ei universal. Din acest motiv, eu privesc muzica ca una dintre cele mai puternice unelte ale păcii.

– Revenind la ideea de amintire, de memorie a muzicii… Evocarea este poate gestul care ne mobilizează deplin resursele interioare. În același timp, sau poate tocmai din acest motiv, evocarea predispune la dialog. Amintirea personală devine mărturisire deschisă, se transformă în poveste spusă întregii lumi. Așa s-a întâmplat cu Ester, prietena din copilărie a bunicii mele. Ester care a devenit un cântec pe care-l vom cânta împreună. Un vechi cântec sefard pe care l-am auzit într-o călătorie la Ierusalim… Am avut impresia că o văd aievea pe Ester la Zidul Plângerii  – o femeie în cămașă albă dansa în horă așteptând Șabatul. Apoi s-a așezat și a plâns. Por Que Llorax Blanca Nina… Am exersat mult cuvintele pentru a face portretul acestei femei necunoscute, în Insula Melc…

– Așa cum noi am exersat „cântecul Havilei”… Eu cred că și inima are memorie, iar muzica este glasul ei. Vom da glas cu inimile noastre unui moment cu totul special. Mă refer la cântecul Havilei care descoperă, în finalul primei părţi din Insula Melc, un adevăr-parabolă: păsările nu cântă într-un paradis trist…

-… Asta înseamnă, Silviu Alexandru, că va trebui să reînviem, dincolo de sentimentul firesc al durerii care face parte din povestea Esterei, imaginea unei vieţi frumoase, miresmele din grădina cu oleandri, culorile din broderia veche a Havilei care ţese, de fapt, istoria unui neam atât de încercat. Şi, nu în ultimul rând, să facem auzită bucuria unei voci tainice care şopteşte în inima fiecăruia: „Înmulţeşte Paradisul!…”