Camelia Radulian umbra copilului pitit sub scări,
mâinile lui speriate ca vrăbiile
poate cineva ar înduioşa ploaia şi îmblânzi
pielea zdrelită,
mucegaiul, hainele putrede
pe când noaptea va avea dinţi de zmeură
și
pe holuri
se va prelinge un dulce miros de lapte
sânul mamei e un oraș care sună a gol,
doar tei și
o biserică în care ține slujbă un preot
plouă alb
oh! mirosul acela poartă acum papuci de pâslă şi e bătrân
corpul lui stă la taifas cu fumul.
e încărunțit în părul copilului,
prins în șpan, porumbei și pământ
prelins
pe unghii
pe streşini.
Casele în care am căutat au istorii crescute pe margini,
nu sunt păpădii, nu sunt fire de funingine
sunt doar niște cuvinte
pierzându-și memoria
în culoarea aceea dementă
a sângelui.
În fond, poți face orice din cuvinte:
o mână caldă prin păr, o respirație,
un pled de învelit pe furiș
noaptea.
