Iocasta

Alegeri (I)

Cristian, primul și singurul meu prieten din liceu era un băiat înalt, săritor, foarte bun, avea numai note de zece, altfel nici că i-aș fi aruncat vreo privire. Era singur la părinți și tot timpul îl suspectam de un egoism infantil căruia totuși îi putea veni de hac acoperindu-și pornirile cu diverse scuze. „Iubirea” noastră a ținut doi ani până în seara banchetului. Ne ajutam la teme, ne șopteam la lecții, mergeam prin parc după ore, ne țineam de mână și „iubirea” noastră a trecut așa vreme de doi ani, calmă, delicată, fără episoade de gelozie, eram fideli, genul acela de cuplu trainic pe care toată lumea îl cunoaște, până și profesorii.

În seara banchetului, Cristian mă ținea de gât, așa-i plăcea să mă țină mai ales în public, să vadă toată lumea că suntem împreună, și nu doar atât, îi plăcea să fac un fel de spectacol, să spună că suntem de mult timp prieteni, pentru că, nu?, timpul consolida și era martorul incontestabil al relației noastre. Eram la Sinaia, acolo hotărâse clasa împreună cu dirigintele să facem această petrecere de sfârșit de an. După bacalaureat voiam să dăm la facultatea de Drept amândoi, ceea ce am și făcut în viitorul apropiat. Soția dirigintelui, pe care atunci o vedeam pentru prima dată, de fapt, a fost și ultima dată când am văzut-o, ne-a pecetluit soarta. Din vorbă în vorbă, de unde suntem, ce sunt părinții, unde au studiat, ajunge la concluzia că ea cu mama mea și cu tatăl lui Cristian fuseseră colegi de liceu și că tatăl lui Cristian fusese îndrăgostit orbește de mama, când povestea, soția dirigintelui făcea ochii mari:

-Nu-mi vine să cred că tu te-ai uitat la nătângul ăsta, așa era și taică-său. Maică-ta era frumoasa liceului, de mândră ce era nu se uita la nimeni, dar la taică-său, nici vorbă. Eu și Cristian ne amuzam teribil, el mă gâdila încontinuu să râd și mai mult, aproape că ne jucam în fața ei.

Cum am ajuns acasă i-am povestit mamei cele întâmplate, ea știa că am un prieten Cristian, îi vorbisem doi ani de el, dar nu-i spusesem niciodată numele de familie, așa poate și-ar fi dat câtuși de puțin seama. Pe de altă parte, Cristian povestise și el familiei lui, și ajunsesem toți la concluzia că așa este, tatăl lui Cristian fusese îndrăgostit de mama pe vremea liceului lor.

Într-o zi, Cristian mă invită la el, nu era nimic nou, mai fusesem, la ziua lui, la revelion, părinții mă cunoșteau. Dar în ziua aia nu era niciun eveniment deosebit, pur și simplu, după ore a zis să merg la el că vine și taică-său o fugă până acasă de la serviciu. Noi am ajuns la ora două și jumătate, Cristian făcea niște sandvișuri cu brânză topită și deodată se aude cheia în ușă, era așa cum mă așteptam, taică-său. El mereu părea un om bun, calm, iubitor, Cristian cu el semăna, dar de data asta părea și mai bun, parcă era altcineva. A intrat în sufragerie, a tras un scaun de la masa mare de opt locuri și a venit cu el aproape de mine lângă canapea.

-Ce mai face maică-ta?

Era puțin cu ochii înlăcrimați, și eu, probabil ca să-l determin să-și revină, spun:

-Bine, foarte bine, întreba și ea de dvs.

Ceea ce, în parte, era adevărat și ea întrebase în mod indirect, când eu îi tot povesteam de seara banchetului, însă bine nu prea era, sănătatea în urma cancerului i se cam șubrezise.

Cristian era încă în bucătărie, poate că auzea, poate nu, poate puseseră la cale amândoi această întâlnire, cert e că nu ne vedea și nici nu a intrat cât timp am vorbit.

-Am iubit-o foarte mult pe mama ta, continua el pe un ton grav, căruia nu puteam să-i adaptez limbajul, era un ton sobru, doar la înmormântări oamenii vorbesc așa încet și sobru, parcă să nu sperie sufletul mortului care încă mai dă ocol trupului răpus. Și nu după mult timp mi-am dat seama de același lucru, că iubirea asta încă îl mai bântuia, era în aer, undeva prin cameră, gata oricând să-i spintece pieptul, și așa după 20 și ceva de ani. A fost prima oară când mi-am dat seama de strânsa legătura dintre suflet și iubire, ca fiind entități inseparabile indiferent de trecerea timpului, de maturizare sau de căsătorie.

-Știu, ne-a spus soția dirigintelui.

Apoi s-a ridicat și a plecat. Noi am rămas să mâncăm sandvișurile, a mai scris Cristian ceva dintr-un caiet de-al meu și am plecat. Începea bac-ul, admiterea la facultate, nu prea mai aveam timp de ieșit, dar vorbeam zilnic la telefon.

După câteva zile, sună telefonul fix:

-Ce faci? Cum stai la fizică?

-Cel mai bine…

-Ți-ai uitat puloverul bleu la mine.

-Da, am observat, lasă că-l iau eu.

-Păi voiam să ți-l aduc.

Cristian nu venise niciodată la mine, trebuia să ia autobuzul cam 15 km, mă miram profund, pentru că tata nu știa de noi.

-Daaaaaaa???

-Lasă că nu-i grabă, îl iau eu, mi-l aduci la examen.

-Nu, vin să ți-l aduc. Vino în stație la ora 4, atunci ajung și stai cu mine 30 de minute până plec iar.

-Bine, vino.

La ora 4, Cristian era deja în stație, râdea ca de obicei, puloverul bleu îl văzusem de la mare distanță, îl avea în mână. Nu mi-a spus explicit: ne despărțim, mi-a dat puloverul și atât. Am stat 30 de minute de vorbă ca și cum nimic nu se întâmpla, dar era ultima dată când îl mai vedeam în situația de „iubit”.

*După trei ani*

Deși am fost admiși amândoi la facultate, aflasem de la amici comuni că și el intrase, nu ne întâlnisem decât în sala de curs, el era la altă grupă și niciodată nu stătuse lângă mine. Mă evita vizibil. Înțelesesem tacit că se întâmplase ceva cu el, așa că nu-l întrebam nimic, dar tot timpul făcea zgomot atât cât să-mi atragă privirile, cum mă uitam și-l sesizam, cum se liniștea. Era ca o bucățică de fericire pe care și-o mai permitea. După 3 ani, coboară scările în rând cu mine:

-Hai pe la mine, eu nu stau în cămin, stau în gazdă undeva în Rahova.

-De ce să merg la tine?

-Vreau să-ți spune ceva, să vorbim ceva, mâncăm…

-Nu vin, nu îmi e foame, oricum mă așteaptă soră-mea la masă.

-Vino, te rog frumos, trebuie să-ți spun ceva.

-Spune-mi acum.

-Nu, e prea de tot, aici în stradă.

-Ce poate fi așa urgent?

-Îmi cer scuze!

-Pentru ce? Întreb eu, deși îmi dădusem seama ce va urma.

-Știi atunci, în stație cu puloverul bleu, mama m-a trimis. A zis să nu mai audă și să nu mai vadă nimic de la tine.

-Mă gândeam că așa a fost, dar puteai să-mi spui atunci.

-Vreau să fim din nou împreună, spune el.

-Nu se mai poate, sunt cu altcineva.

-Cu cine? De la noi?

-Nu, e la filologie.

-La ce? E din oraș cu noi?

-Dar parcă te-am văzut și eu cu o tipă blondină pe la cursuri…

-Da, e la Istorie, am luat-o cu mine de câteva ori la noi la ore, dar nu e nimic serios.

-Voiam să ne căsătorim.

-Să vă fie de bine!

-Nu, cu tine voiam.

-Cam târziu… sunt îndrăgostită.