„Omul nou” în viziunea lui Ion Băieșu

„– Sunt casieră la Alimentara din localitate. În particular trag şi la maşina de cusut.

– Şi în calitate de casieră, manipulaţi bani numerar?

– Bineînţeles, şi zilnic.

– Nu e periculoşi?”

Așa discută, ceremonios-ridicol, pe peronul unei gări, un bărbat și o femeie imaginați de Ion Băieșu. Ei fac primii pași în trăirea unei idile de un comic irezistibil.

În anii șaizeci ai secolului trecut, când publicul de la noi începuse să prindă gustul serialelor TV occidentale, cu Sfântul și cu alți detectivi surâzători îmbrăcaţi impecabil, pe ecranele televizoarelor şi-a făcut apariţia acest cuplu nemaivăzut şi nemaiauzit, alcătuit dintr-un bărbat de douăzeci şi unu de ani, Costel, achizitor de animale la ORACA, în Babadag, şi o femeie de optsprezece ani, Tanţa, casieră la o alimentara din Lehliu. Ca să respectăm adevărul istoric trebuie să recunoaştem că, de fapt, asemenea personaje puteau fi văzute şi auzite oricând, pe străzi, în autobuze şi în magazine. Însă tocmai de aceea transformarea lor în eroii unui serial de televiziune era senzaţională.

Ca şi Caragiale, Ion Băieşu, autorul scenariului, a avut inspiraţia de a căuta sursa de comic în viaţa de zi cu zi; de a privi (şi înfăţişa) partea anodină a existenţei ca pe un spectacol captivant. În condiţiile în care mijloacele erau aproape aceleaşi, noutatea adusă de el consta în materialul uman, în epoca supusă observaţiei. Spre deosebire de Aurel Baranga şi de alţi comediografi din timpul comunismului care erau atât de puternic influenţaţi de Caragiale încât satirizau, prin intermediul unor personaje de dată recentă, tot moravuri din secolul nouăsprezece. Ion Băieşu fixează în literatură un mod de a fi specific oamenilor din vremea lui. Urmărind evoluţia eroilor săi, ne amuzam cuprinşi de duioşie şi de sentimentul unei depline comuniuni sufleteşti cu contemporanii noştri, tocmai pentru că situaţiile descrise ne erau familiare.

Când îi citim pe marii satirici şi umorişti de altădată, delectarea pe care o simţim este „arheologică” (bazată pe reconstituirea atmosferei din perioada respectivă) sau „logică” (constând în identificarea unor paradoxuri, serii, simetrii etc., în construcţia intrigii). Foarte rar ne apropiem şi ne apropriem un personaj (de exemplu, soldatul Švejk al lui Jaroslav Hašek), şi atunci o facem ca pe o spectaculoasă extracţie a lui din abisul timpului, miraţi că în unele privinţe oamenii din trecut semănau cu noi. Tanţa şi Costel însă eram – și într-o oarecare măsură suntem și azi – chiar noi, bineînţeles, nu în ipostaza noastră de spectatori lucizi, ci în aceea de indivizi absorbiţi de fluxul realităţii cotidiene. Privindu-i, ne putem considera şi superiorii lor, pentru a intra în schema de producere-receptare a comicului stabilită de Bergson, dar starea de spirit dominantă rămâne satisfacţia de a vedea că se spune în sfârşit pe nume unei situaţii cunoscute de toată lumea.

Tanţa şi Costel sunt personaje reprezentative pentru ceea ce s-ar putea numi efectul secundar al unui proces de orăşenizare rapidă. Navetişti cu serviete „diplomat” deformate de rotunjimea pâinilor înghesuite înăuntru, fete purtând ciorapi de „nailon” peste pulpele muşchiuloase şi bluze cu sclipici sub bundiţele menite să le apere de „curent”, nuntaşi care aduc în dar mirilor porci, pârliţi ulterior în faţa blocului, sau radiocasetofoane japoneze cu muzică populară din părţile Oaşului constituie lumea nouă, pitorească şi plină de contradicţii, care invadează parcă peste noapte oraşele şi satele. Tanţa şi Costel fac parte din această lume. La Caragiale se ia în derâdere „moftul”, adică tendinţa spontană a personajelor de a imita stilul vieţii din Apus. Este un snobism popular, o impostură la modă, un kitsch facultativ. La Ion Băieşu, adoptarea unui comportament impropriu – act pur de mimetism – se explică altfel şi anume prin presiunea exercitată asupra oamenilor de un moment istoric coercitiv. Ei trebuie să se adapteze din mers şi sunt la fel de comici – şi de simpatici! – ca un bărbat care, în timp ce se rade, aude soneria de la intrare şi trebuie să alerge cu un obraz încă săpunit să deschidă uşa.

Structura originară a personajelor este balcanică şi patriarhală, ceea ce înseamnă somnolenţă, senzualitate ritualizată, voluptate a izolării în provincie, uimire stupidă în faţa noutăţii. Această structură s-a modificat însă în mare măsură – şi nu oricum, ci într-un regim de urgenţă – sub influenţa imperativelor momentului, astfel încât include şi numeroase elemente de existenţă modernă: sentimentul ubicuităţii, întreţinut cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă, mistica ştiinţei atotputernice, permanenta criză de timp, căutarea, în fiecare împrejurare, a maximei eficienţe. Ion Băieșu aduce în prim-plan adevăratul „om nou”, nu acela, utopic, pe care ni-l propunea regimul comunist.