Liviu Ioan Stoiciu Departe unul de altul și atât de aproape, unul plecat,
supărat pe întregul sat, altul întors împăcat
cu el însuși. Că n-ai de unde să iei
altă lume. Într-o viață de om, merită să te omori cu firea
în prima tinerețe, să te superi, și la bătrânețe să
te împaci. Am înțeles, vorbim de aceeași persoană. Aceeași,
care-i aține calea morții de câte ori
își pierde avântul. Mai
bea un pahar, dă pe de lături, ieri era el, azi nu e el.
Suferă. Nu-l interesează ce mai caută
pe aici, ci de ce n-a ajuns – nici
la plecare, nici la întoarcere. Se simte suspendat, avea
o mai bună impresie despre… Nu
contează. Despre cel vechi? Despre cel nou, nimic. Fiindcă
în fiecare zi pleacă, o ia de la capăt, nu-i
e ușor să se suporte. Că se schimbă din mers. La întoarcere
descoperă că nu e el. Adică e tot el, dar… Râde.
Poate ar fi fost mai bine să fie acum în altă parte. Varsă
paharul, cade de pe scaun când încearcă să
se ridice: n-a plecat nicăieri, dar își dă cuvântul de onoare
că s-a întors și că moartea i-a condus pașii. El
fiind în căutarea focului nestins.
Bea, scârbit de duhoarea lăuntrică – de câte ori ia
aminte de el însuși. Ceea ce-l mâhnește
peste măsură e că, deși vine supărat de acasă și pleacă
împăcat acasă, nu se mai întoarce tot
el, și se întunecă – de aceea își caută o lumină. O
lumină numai a lui, bea.
