Laș, prostuț

Plouă și azi, aștept să plec definitiv de pe aici, nici
câinele cu capul pătrat al comunei nu
vrea să mă salute – lașule, puteai să mai stai! Hai cu mine
în piața în care se împart pomeni…

Traversez strada centrală din Sasca Română,
curpenii de mure mă agață de haină
întâi, apoi mi se înfig în pielea mâinii drepte – așa, așa,
strigă nebuna locului, scoțând cu
totul capul prin fereastra unei case fără geamuri, ține-l
până vin eu să-i arăt care e calea… Dar

mă doare! În definitiv, ce
ar mai fi rămas să fac eu pe aici? Cum ce, prostuțule, nu
ai făcut dragoste cu mine! Îmi dau ochii
peste cap, mă întorc în loc – tu erai? Îți sărut ochii,
iubită Carte de Învățătură necitită, bună
să-mi mai risipești îndoielile. Nu știam că mai trăiești…