Stelian Țurlea Caz închis – 8
Luni 5 decembrie, Ileana Caragea se simţise toată ziua confuză. Se trezise cu senzaţia că lucrurile îi scapă din mână, şi nu era obişnuită. Era de-a dreptul frustrant să aibă impresia că trebuie să se agaţe de ceva, nici măcar nu înţelegea pentru ce anume. De regulă era stăpână pe sine şi nu-i era greu să controleze totul, aşa părea chiar şi când nu se întâmpla asta şi, fără ştirea celorlalţi, bâjbâia. Mintea îi juca rareori feste. Nimeni nu trebuia să ştie. Îşi expunea imaginea de fiinţă sigură pe ea însăşi, unii o numeau aroganţă. Era mai bine decât să pară vulnerabilă.
Un ziarist nu uită niciodată momentul când simte gustul vanităţii: un nume gravat pe o cupă, pe o placă de bronz sau doar tipărit pe o diplomă. Motivul e mereu unul nemărturisit: cupa, placa de bronz ori diploma vor trăi mai mult decât el. În orice caz, mai mult decât activitatea efemeră de zi cu zi. Faima de reporter de televiziune premiat pentru investigaţiile sale cu cea mai râvnită distincţie care se acorda în domeniul emisiunilor de ştiri, o dată pe an, la Atlanta, ar fi trebuit s-o ameţească pe Ileana Caragea. Dar după ce coborâse de la tribuna de la care vorbise celor câtorva sute de invitaţi strânşi din toată lumea, cei mai mulţi jinduind, ca şi ea, premiul cel mare, îşi spusese că nimeni nu va trebui să afle vreodată cât de mult îi tremuraseră genunchii de emoţie şi cum era pe punctul să leşine înainte să-şi încheie cuvintele de mulţumire. Noroc cu ochelarii fumurii pe care şi-i tot sălta pe şaua nasului, mulţi vor fi crezut că e un tic şi nu o infinitezimală pauză să-şi înghită saliva care, altfel, simţea că ar fi înecat-o.
Revenită în ţară, i se părea că seamănă cu un soldat antic întors de la război sub scut, nu pe scut, şi a acceptat sărutările, îmbrăţişările, strângerile viguroase de mână, felicitările oricui, a dat interviuri în care nu mai ştia ce spunea, a fost primită de patronul televiziunii pentru care lucra, invitată pe canapeaua albă din piele, alături de el, să se uite împreună la filmul oficial al ceremoniei pe care acesta abia îl primise şi a fost convinsă că peste noapte i se va schimba viaţa, când i-a cerut să facă anchete ca şi până acum, dar de una singură, cum o taie capul. Adică avea mână liberă. Nu mai trebuia să dea socoteală nimănui. Era în sfârşit cineva!
Multe dintre fostele colege de şcoală sau prietene care habar n-aveau cum e viaţa ei de ziarist erau convinse că se îmbogăţise peste noapte şi că ea nega insistent doar să nu le crape lor pipota de invidie. Oricum toată lumea, chiar şi mulţi dintre colegi, ar fi jurat că salariul îi crescuse exponenţial. Dezminţirile ei nu făceau decât să le întărească convingerea şi zâmbeau cu îngăduinţă, fără doar şi poate fetişcana din faţa lor se transformase peste noapte. Nu vedeau decât aparenţele.
Cum să explici altfel, se întrebau ei, rochiile, fustele, pantalonii şi bluzele schimbate zilnic? Nu conta că ea se străduia să le spună că-i plăcuse şi înainte să se-mbrace la fel! Au uitat? Dar pantofii, continuau ei, cizmuliţele, balerinii de toate culorile pe care îi vedeau întâi în reclamele revistelor conduse cu mână forte de Andreea Esca şi Alice Năstase şi apoi în picioarele ei sau chiar în picioarele ei înainte să le fure ochii în reviste? Cum să explici tunsorile fistichii apărute peste noapte, care nu puteau fi decât produsul elaborat al unor profesioniste fără dubiu costisitoare? Ce rost ar fi avut să-şi schimbe maşinuţa cumpărată la mâna a doua cu o alta pentru care plătea o rată cât o leafă de bugetar, dacă nu să le dea peste nas? Că doar nu erau să creadă explicaţiile că avea nevoie să ajungă mai repede la casa ridicată într-un cartier nou mărginaş, alături de altele la fel de arătoase, fiecare cu grădină şi garaj. Casa asta, din ce bani apăruse? Cine-şi permite să locuiască într-un cartier păzit zi şi noapte de bodiguarzi şi în care intri cu cartelă? Cum plăteşti dintr-o biată leafă?
Înţelegea furiile soră-sii vitrege Ilona, despre care criticul acela grăsuţ care prezenta cărţi la Protv, ca aducătorul de ploaie, spusese că nu mai întâlnise femeie mai afurisită. De când se ştia o invidiase, o copia în toate şi se încrâncena să fie ea cu un pas mai în faţă, dându-i sentimentul că orice succes, cât de mic, e pe cale să-i provoace icterul.
Puţine dintre vocile acestea ştiau de pasiunea Ilenei pentru site-urile americane de chilipiruri, de constanţa cu care urmărea vânzările pe ebay, după ce consulta biblia de cumpărături on-line, Patricia Davidson, mereu actualizată, la care nu renunţase niciodată, cărţoiul cu sute de site-uri care te trimit la magazine de lenjerie, articole din piele, blănuri, genţi, pantofi, cizme, espadrile, ochelari de soare, ceasuri, bijuterii, curele, brăţări, bluze, fuste, rochii, cravate, geluri de duş, farduri şi, fireşte, cadouri cât cuprinde. Puţinii care ştiau erau la fel de shopaholici şi nu li se părea nimic anormal. Căuta cu înfrigurare, mai ales noaptea târziu, comanda ce îşi dorea on-line, aştepta să se facă dimineaţă în America să-şi trezească colegii sau prietenii aflaţi acolo, îi ruga să plătească urgent taxa modică de expediere, ea le trimitea banii on-line. Erau o minune cumpărăturile astea cu carduri! Era o minune şi că ani la rând avusese prieteni peste Ocean, cu burse ori la muncă. Iar pe hainele şi încălţările care stârneau invidie plătea cu mult mai puţin decât în magazinele bucureştene şi era zi de zi la modă. Asta era damblaua ei!
Trecuse de la obţinerea premiului mai bine de un an în care se obişnuise repede cu statutul de vedetă, dar mai greu cu invidia. Ajunsese la concluzia că singurul lucru de care trebuia să-i pese era iubirea ei pentru Alex. Dar nici pe Alex nu reuşea să-l înţeleagă.
Băiatul ăsta cutreierase mai întâi lumea, fără să ştie careva pe unde a umblat un an de zile, fotografiind, căutând imaginea unică, ascunsă privirilor tuturor, aşteptându-l pe el s-o descopere ca să-l facă celebru, chipuri, mii, zeci de mii de chipuri, femei şi bărbaţi, urâţi, frumoşi, schilozi, paralitici, sportivi, obosiţi, veseli, mâhniţi, nedumeriţi, îngâmfaţi, năuci, fricoşi, oameni trudind, odihnindu-se, plimbându-se, meditând, dansând, petrecând, bocind. Cu cele mai expresive chipuri a deschis o expoziţie care l-a propulsat pe loc printre cei mai buni fotografi. A primit comenzi, le refuza, au curs oferte de angajare la ziare şi reviste, le-a ignorat. Abia întors în Bucureşti, dispărea din nou, nimeni nu ştia unde, dar în puţinele ore petrecute cu ea, o ţinea în braţe, iubind-o şi lăsând-o fără reproşuri. După care iar dispărea, spre disperarea ei. Şi brusc s-a trezit că înfiază un băieţel de ze ani al fratelui său, rămas orfan după ce părinţii îi muriseră într-un accident în Spania. Îşi renovase casa în care adusese şi o rudă îndepărtată de prin fundul Moldovei să aibă grijă de băiat cât şedea el pe drumuri, dar mai ales să-l facă să nu se simtă singur şi disperat în vuietul marelui oraş în care ajunsese după ce trăise toată scurta lui viaţă la marginea unui sat ascuns între dealuri.
(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)
